Referinţe critice

Poetul a debutat în "România literară" (1999) cu câteva "depresii" personale şi sugestive: notaţii discret-sentimentale dintr-o realitate cu site, internet, web, cielo, joyce lauren blanc, jacuzzi şi telenovele. [...] Postmodernistă este senzaţia de prozaic cotidian - nici transparentă cu totul, nici de tot opacă - peste care atârnă umbra unei femei pierdute [...]. Cea mai mare calitate a acestei poezii, care un pare a unui începător, este egalitatea cu sine, tonul neschimbat, nivelul pretutindeni înalt al emoţiei lirice. (Nicolae Manolescu)

Minimalistă prin excelenţă, poezia lui Gelu Vlaşin nu îşi propune să rupă, cum se spune, gura târgului; în schimb impune printr-o distincţie specială, ca un jucător de renz care, neputând concura pentru punctajul maxim, îşi asumă deliberat alternativa "jocului la zero". [...] Antenele sensibilităţii lirice captează un sound proaspăt, reconfortant, conturând în jurul spaţiilor absente o atmosferă delicată. [...] Gelu Vlaşin e un poet deja format, cu o voce distinctă şi, subliniez, cu o poetică evoluată. (Paul Cernat)

Pe fundalul poeziei tinere, scrisă după Revoluţie şi exploatând la maximum libertatea de expresie câştigată, debutul lui Gelu Vlaşin iese în evidenţă tocmai prin absenţa însuşirilor "tari", a convexităţii psihologice şi a violenţelor de rigoare. Regula zilei pare a fi contestarea oricărei reguli. Eşti înconjurat de explozii verbale şi vezi nenumărate poeme ieşite din matcă şi revărsate în pagină. Liricul alunecă în epic (şi în dramatic), figuraţia poetică se reduce semnificativ, pe măsură ce textul devine direct, contondent - şi abundent [...] Gelu Vlaşin adoptă o formulă minimalistă, mizând pe expresia concentrată şi pe valoarea spaţiilor albe dintre cuvinte [...]. Adevărul e că, la o lectură repetată, poezia lui Gelu Vlaşin câştigă printr-o anume forţă incantatorie, formula sa prinzând mai bine şi reţinând mai mult atenţia cititorului. [...] (Daniel Cristea-Enache)

Premiat de către Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul de debut - Tratat la Psihiatrie, Gelu Vlaşin" este deja un nume al ultimei generaţii de scriitori, poet remarcat de lumea bună a literaturii române de azi, autor de manifeste literare incomode şi publicist avizat, Gelu Vlaşin dă sens noii sensibilităţi apărute în anii schimbării mileniilor şi mentalităţilor. Publicat de mai toate revistele noastre literare, premiat la festivaluri de poezie, Gelu Vlaşin e un profesionist "sosit când trebuia" în literatura română! Îl salut şi pe această cale ascensiunea [...]. (Liviu Ioan Stoiciu)

Există în aceste poeme, aşa cum se poate vedea, sentimentul unei "invazii" a obiectelor, care "rupe" mişcarea conştiinţei, iar peste "harta" sentimentelor se abate în permanenţă umbra unor lucruri dizgraţioase şi inutile, care o "decupează", sfârşind prin a-i împrumuta personajului liric aspectul omului-mozaic ce reproduce mimetic aspectul "fragmentarist" al realului. Iar "peisajele" lui Gelu Vlaşin vor fi populate, prin urmare, de prezenţe hibride, care sunt în acelaşi timp (ca la Urmuz) oameni şi lucruri. (Octavian Soviany)

Gelu Vlaşin este unul dintre tinerii poeţi afirmaţi în ultimul timp şi - după mine - el are deja o voce distinctă, preferinţe stilistice marcante şi - în cadrul postmodernismului - nu se vădeşte deloc lipsit de lirism, adică de viaţă şi de imaginaţie [...]. (Constantin Abăluţă)

Gelu Vlaşin sculptează în marmura dură a cuvintelor până când îndepărtează miraculos tot surplusul din fraze care îmbracă inutil esenţa ca să devină text. Rămâne în urmă o structură aparent fragilă dar perfect autonomă, rezistentă ca o pagodă japoneză, în care el îşi închide moartea, zborul, uitarea, iubirea, dar acestea nu devin prizoniere ci sunt acoperişuri pentru turnurile lui. Volumul este străbătut de la un capăt la altul de cai. Îi veţi auzi tropăind printre cuvinte, uneori veţi vedea turnuri de cai albaştri alteori cai visând. Sunt caii lui Franz Marc. Sunt locuitorii dintre turnuri, cei care au dreptul să trăiască în spaţiul visării, unde stăpân este Gelu Vlaşin. Urmând spiritul turnului poem am decupat păreri despre el, idei care încearcă să îi definească cuvintele, dar e sigur că şi spaţiile albe tot despre el vor vorbi. (Delia Oprea)

Pentru un observator glacial, preocupat mai curând de situări ce ţin de istoria literară, apariţia primei cărţi a lui Gelu Vlaşin, Tratat la psihiatrie (1999), ţine cumva de preistoria 2000-ismului, marcând un moment de trecere între poezia ultimilor 90-işti (mai cu seamă cei formaţi în cadrul cenaclului de la Litere condus de Mircea Cărtărescu: T.O. Bobe, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Svetlana Cârstean sau Sorin Gherguţ), şi poeţii de după 2000, an în care au debutat Marius Ianuş şi foarte precocii Zvera Ion şi Constantin Virgil Bănescu. Dar pentru oricine i-a citit cu atenţie cărţile următoare, Poemul turn (2001), Atac de panică (2002) şi Ultima suflare (2005), şi îi cunoaşte activitatea pe internet, textele scrise după 2005 şi proiectele care îl implică întotdeauna, cu tot ce are mai bun, alături de poeţii generaţiei mele, Gelu Vlaşin este un autor care şi-a menţinut un statut şi o reputaţie pe care în alte cazuri depărtarea de ţară le erodează cu totul. Din acest punct de vedere, nimeni nu poate contesta că, pe parcursul acestor zece ani de când a debutat – chiar cu absenţa sa (motivată oricând de farmecul şi de strălucirile culturii hispanice) –, prietenul meu Gelu Vlaşin a confirmat şi, chiar dacă poate nu s-a autodepăşit prea des, ceea ce e normal în cazul unui debut matur, a rămas unul dintre cei mai vii şi mai plini de curiozitate scriitori pe care îi cunosc. (Claudiu Komartin)

Turnul lui Gelu Vlasin este unul babelian: de la poezia "de profundis", lapidar-sapientiala, poetul vireaza la regia exploatarii efectelor sonore, lasa urme de intertextualitate ("tu nu esti ainstain/tu nu esti porcec/tu nu esti ieudul fara iesire"), face cale-ntoarsa la tema mortii, in piese mai fercite ca "ngantosan", ia drumul limbajului strazii si produce scurte altercatii de autentic cotidian, isi ia inima-n dinti pentru o fabula-arta poetica ("tinggi"), esuata, pentru a reveni, mai inspre sfirsit, la autobiografismul deprimist care l-a consacrat si care-i vine cel mai bine (p. 31-34). (Alexandru Matei)

Însă perpetuă amplificare nu găsim la Gelu Vlaşin, cel puţin nu în volumul acesta. Atac de panică este o carte de iubire, un dans conjugal cu poezia, viaţa, femeia, ucigaşe şi sinucigaşe, dorinţa de fiinţă cotropind atmosfera: şi mâinile tale miroseau a tarhon/şi leuştean/ de-mi venea să le respir /cu totul, în mişcări de intensitate similară [...] Structura care ne-o propune e atunci adevărată şi falsă deopotrivă, adevărată rămânând poezia din interstiţiile orelor care se trec. Iar, dacă lăsăm urmele pe care moda lexicului extrem nu totdeauna justificat de forţa generală a poemului, le lasă printre spaţiile de respirat ale acestei poezii, volumul se susţine părăsindu-şi dar autorul ca să ne lase cu sufletul plin. (Nora Vasilescu)

Dincolo de ostentatia psihiatrica a titlurilor, Gelu Vlasin se releva ca un subiect extrem de lucid, pentru care poezia are miza mare, nefiind nici pe departe inlocuitoarea canapelei terapeutului. [...] Fracturate, laconice, respirand fara convulsii aerul “societatii transparente”, poemele lui Gelu Vlasin au simplitatea, prospetimea si autenticitatea pe care textele poetilor – filologi mai greu reusesc sa le atinga. (Nicoleta Clivet)

Recomand pe tanarul poet Gelu Vlasin sa devina membru al Uniunii Scriitorilor din doua motive : 1. pentru ca, cred in talentul sau, sprijinindu-l in calitatea mea de membru al juriului pentru premiile Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pe 1999 sa i se confere premiul pentru volumul de debut « Tratat la Psihiatrie » (Editura Vinea, 1999) ; 2. pentru ca il apreciez si pentru activitatea sa de publicist literar si de component al revistei « Viata Romaneasca », activitate in care manifesta seriozitate si competenta de profesionist al scrisului. (Marin Mincu)

Descoperit de Nicolae Manolescu în 1999, a publicat primul volum în acelaşi an şi a intrat într-un ritm normal de publicare a cărţilor. A publicat, de asemenea, poezie în Franţa, Statele Unite ori Spania, dar în traducere, păstrându-şi condiţia de poet român şi de limba română. Mai trebuie spus că toate cărţile de până acum, tipărite pe hârtie, au fost urmate, aproape imediat, de ediţii instalate pe site-uri specializate în literatură. Cum e poezia lui Gelu Vlaşin? Lirică, ceea ce-l desparte oarecum de colegii de generaţie, „douamiişti”, „fracturişti” sau cum îşi mai spun ei, apropiindu-l oarecum de poezia scrisă de autorii dinaintea generaţiei mele. Doar că Gelu Vlaşin nu repetă pur şi simplu experienţa poeţilor de la „70”, pentru simplul motiv ca a fost atent şi la tot ceea ce s-a scris între timp în poezia românească. Am amintit toate aceste elemente de istorie literară nu pentru a stabili influenţe, filiaţii, pentru că Gelu Vlaşin este un autor indiscutabil original, ci doar pentru a contura o forma mentis şi un tip de ars poetica, deci o familie spirituală. (Liviu Antonesei)

Poetul îşi reia într-un volum masiv şi elegant versurile din cele patru volume care l-au consacrat: Tratat la psihiatirie (1999), Poemul turn (2001) Atac de panică (2002) şi Ultima Suflare 2005. Prefaţa este semnată de Claudiu Komartin care elogiază noutatea lexicală a poeziei lui Vlaşin şi vioiciunea scrisului său. Este, desigur, plăcut să revezi evoluţia poetică a lui Gelu Vlaşin de la versurile fracturate incipiente la cele de maturitate. Poetul a rămas el însuşi, recognoscibil şi totuşi s-a schimbat, printr-o evoluţie firească, îi vedem chipul în patru ipostaze diferite prin ani, precum pe cel al lui Eminescu de la „astral şi pletos“ la depresiv şi mustăcios. Premergător calificat al douămiismului, prezenţă constantă şi eficientă în spaţiul virtual, Gelu Vlaşin este ca poet un astenic simpatic. (Horia Gârbea)

Tratamentele lui Gelu Vlasin ne lumineaza de ziua, poezia lui ne ofera o camasa de forta comoda, cu o croiala moderna, aproape un frac. Faptul ca versul îsi distanteaza verbul de subiect cu o pauza alba de marimea unui papion, nu are nici un impact asupra discursului care ramâne întreg la minte si , uneori stralucitor [...] Sunt multe poeme excelente din care razbate o dulce schizofrenie a nemultumirii de sine, parca o nevoie de ratare a actului poetic propriu zis [...] Este de retinut ca Gelu Vlasin vorbeste printre dinti, îsi cerceteaza cuvintele prin muscatura, precum banul de aur. Nu plateste nimic în zadar, dar nici nu pune la cale vreo înselatorie. E aproape exact cu disperarea lui si chiar cu disperarea noastra. Dupa aceasta prima carte e rost de stat la pânda si de asteptat. Cine stie ? (Grisa Gherghei)

Poet al cautarilor, al originalitatii, al unei aparente dematerializari lirice, al anxietatii, ramane Gelu Vlasin si in versurile ce deschid ciclul unor diagnostice ale exasperarilor, ale simturilor agresate de imagine, un portret realizat acum de o “masina de tocat amintiri”; “parestezie”, “amnezie psihogena”, “dementa presenila” sunt cateva dintre titlurile-diagnostic ce aduc poezia la granita patologicului, fara ca ea sa esueze aici. (Tit Liviu Pop)

Gelu Vlaşin, o dată cu debutul său editorial din 1999 – „Tratat de psihiatrie” (Ed. Vinea) –, are şansa de a deveni un destin poetic internaţionalizat, dovadă stând premiile obţinute la Madrid în 2002 şi 2004, ulterioare celui pentru debut acordat de ASB în 1999. Volumele care au urmat, „Poemul-turn” (2001) şi „Atac de panică” (2002) ambele publicate la Ed. Muzeul Literaturii Române, continuă cu acelaşi succes o parabolă poetică aflată sub zodia ineditului şi atipicului. Ultima suflare (ASB, Ed. AZERO, 2005), chiar prevestind un anume manierism, are zone de emoţie autentică, fie că e vorba de dragoste, de cercul familial, de reculegeri şi replieri existenţiale; meritoriu este şi ciclul de texte de inspiraţie spaniolă... (Geo Vasile)

Don Quijote Rătăcitorul este, în felul ei, o carte deconcertantă. În primul rînd pentru că cititorul admirator al poeticii deprimiste cultivate de Gelu Vlaşin nu găseşte, în publicistica destul de compozită din acest ultim op semnat de scriitorul aflat între patrii, prea multe puncte comune cu opera sa poetică. Actantul liric “depresiv”, mai mult sau mai puţin biografist din Tratatul la psihiatrie este, de altfel, substituit de un alter ego de împrumut livresc hispanic. Se erijează, desigur, în Don Quijote Rătăcitorul, “un Don Quijote fără Sancho Panza, Rocinante şi mai ales fără Dulcineea”, adică într-un visător cu desăvîrşire liber şi, pe deasupra, suspect de lucid. Relaxat, cel puţin în aparenţă, de obligativităţi editoriale angoasante sau de proiecte ce nu suportă amînare, eroul prelungitei călătorii hispanice îşi permite, prin urmare, luxul reflecţiei fără vreo miză evidentă (impresie, se va vedea, totuşi înşelătoare). (Emanuela Ilie)

Dedublata, atinsa de sindromul verbal al personalitatii multiple e poezia lui Gelu Vlasin din Tratat la psihiatrie (Ed. Vinea, 1999). Sigur, titlu ambiguu e “facatura” menita sa te puna pe ganduri, dar si sa te prinda in capcana. Numeste si vindecatul trecut printr-un tratament (“fabulatoriu”, imi vine sa spun), dar si aparent sanatosul informandu-se doct si suficient la fata locului, ori chiar dedicatia “la”, unei instante feminine dominand veacul 20 si uniformizand prin tocmai harnicia cu care individualizeaza (“tu esti / un cosmar dintr-un vis / de multi ani / ratacit / intr.-o groapa / comuna”). (Irina Petras)

Poemele din ciclul Aylei, cu o dicţiune simplă şi cu o puzderie de trimiteri spre culturosferă, par nişte încântătoare exerciţii de imaginaţie, chiar dacă un leit-motiv al lor este însăşi simţirea. Admitem însă că există şi o simţire/ trăire („miraculoasă“) în închipuire. Ayla devine numele unei meta-lumi, nu alta decât lumea poeziei lui Gelu Vlaşin. O lume ce are, uneori, o fizionomie proaspătă, radioasă, delicată şi o structură palimpsestică: „şi lumea-i/ o portocală în chip/ de zâmbet/ peste care cineva/ desenează harta unei glezne/ subţiri/ dintr-un poem scris/ de komartin“. (Gabriela Gherghişor
 
Omul decor reprezintă pentru poezia lui Gelu Vlaşin o piatră de hotar. Parcurgerea, fie şi într-un mod ludic, a celor prime patru etape din creţia sa poetică, ne dezvăluie un douămiist sensibil, relaxat în discurs ca orice poet postmodern, dar capabil să inducă o briză de metafizic („făcându-mă să-mi pierd capul/ părul tău ca o cruce neagră / îmi veghează la căpătâi…”) într-o vară în care poezia tânără pare încă sedusă de mirajul exhibiţionismului, mizarabilismului şi al ostentativului. Din acest motiv, cred ca poemele ce vor urma vor contribui şi mai mult la maturitatea sa poetică şi la impunerea sa în peisajul literaturii tinere. (Petrișor Militaru 
În al doilea rând, acest Don Quijote al lui Vlaşin, spre deosebire de cel spre care aspira Pierre Menard al lui Borges, este complet de-contextualizat. Între el şi cel al lui Cervantes există o ruptură totală. În fond, ruperea lui Don Quijote din contextul originar este anunţată, ca un fel de artă poetică valabilă pentru toate eseurile în care va fi redus la un simplu invariant al tipului modern de peregrinare cultural-turistică, în chiar a cincea propoziţie cu care îşi începe Vlaşin cartea: „Don Quijote fără Sancho Panza, Rocinante şi mai ales fără Dulcineea”. (2009: 7) De-contextualizat în întregime, înstrăinat, până la ultima consecinţă, de contextul – lumea – care l-a consacrat, Don Quijote rămâne, cine ştie câtă vreme, arhetipul inevitabil al modernităţii: un martor tăcut al ei. Un adevărat arheu. (Patrick Călinescu 
„Poemul turn”…mi se pare cel mai bine gândit ciclu de poeme marca Gelu Vlaşin; în primul rând ca structură. Am descoperit la Gelu Vlaşin, şi în special prin acest ciclu, o religie a poeziei gândită bidimensional, ceea ce obligă cititorul la o lectură suprapusă. Textul propriu-zis, care poartă în el toate încărcăturile unui cotidian tranşant, este dublat de titluri care trimit la credinţa hindusă. Numele este, în cazul acesta, destinul poemului, pecetea sa. Totul începe de la tema pe care o dezvoltă în acest ciclu: moartea. Ei bine, ce se mai poate scrie despre moarte? Nu prea multe. Originalitatea poetului nu vine din inventarea unei noi filosofii a morţii, ci din modul în care tratează această temă. Mai întâi inventează un turn. Ca să fie uşor de identificat turnul va fi unul de cristal. Astfel, toţi cei interesaţi să–l viziteze vor exclama cu uşurinţă: Acesta este turnul lui Gelu Vlaşin. Iar eu, care am văzut deja turnul, pot spune: Acesta este manifestul poetic al lui Vlaşin, manifest care poartă numele de „Cuvântul înainte de turn”. (Luiza Mitu 
Aşa cum anticipam, titlurile afişate cu ostentaţie aproape furibundă (”Tratat la psihiatrie” – ”Poemul turn” – ”atac de panică” – ”ultima suflare”) dau seamă de un topos heterotopic postimpresionist, cel puţin la nivelul epidermei lexico-semantice: de care este strîns înfăşurat ca o cămaşă de forţă a centaurului Nessus. Conectat la generatoarele de energie generaţionistă şi mentinînd în permanenţă tensiunea variabilă între grupările poetice, stilul practicat de poetul Vlaşin aminteşte (în subsidiar) de un comutator de scurt-circuitare poetică: în faze mai scurte sau relativ lungi, în dependenţă de unghiul de asumare personală a fenomenelor (temelor) abordate, intensitatea şi durata lor de desfăşurare textuală. De unde şi ”exploziile” inevitabil în interferenţe stilistice uşor recognoscibile, plasate de regulă în descendenţa estetică ”Blaga & Stănescu”. (Igor Ursenco  
Răspunsul conjugat My Dying Bride + GeluVlaşin e: muzica. Muzica, înţeleasă ca mediu absolut de creaţie şi izbăvire, muzica înţeleasă în sens nitzschean ca Gesamtkunstwerk (operă de artă totală) şi care implică o transgresare a limitelor pe care Lessing le trasase între pictură şi poezie. Muzica, înţeleasă de Nietzsche drept singura artă dionisiacă autentică, se deosebește de toate celelalte arte prin faptul că nu este o reproducere a fenomenului sau, mai exact, a obiectităţii adecvate a voinţei, ci, în mod nemijlocit, e reproducere a voinţei înseşi. Fiind înainte de toate  un limbaj semnificant, muzica deţine un sens extra-muzical. Muzicianul nu se mulţumește doar să mânuiască înălţimi şi durate, ci el exprimă, prin intermediul sunetelor, idei extra-muzicale. Muzica nu este voinţă, dar ea se manifestă ca voinţă. “Simbolica universală a muzicii nu poate fi sub nici o formă pe deplin egalată de limbaj, fiindcă ea se referă simbolic la contradicţia şi durerea primordială din inima henului primordial[1]”.(loc unde, corelată şi cu discursul de mai sus, metafora „o mare de sunete” începe să capete sens) (Ormeny Francisc Norbert)   
Gelu Vlaşin este omul care sfinţeşte locul natal. Omul care sfinţeşte locul natal, sfinţeşte ţara. Omul care sfinţeşte ceva este omul creativ, omul animat de iniţiative, omul care nu aşteaptă indicaţii şi planuri ca să facă ceva. Este omul care spune: ,,se poate face ceva în ţara asta’’ , când alţii spun: ,, este imposibil!’’. În minimalism şi în curentul deprimism, lansat de domnia sa, a găsit ,,miezul’’ creaţiei. Gelu Vlaşin nu s-a mulţumit, vorba lui Eminescu, să fie doar un simplu ,,adunător de coji’’; el a creat. Poetul este un deschizător de drumuri şi un mare animator al vieţii culturale româneşti. A intuit bine viitorul literaturii în cartea virtuală ca o alternativă la cartea scrisă. Internetul deschide perspective nemărginite, nu doar de socializare, ci şi de cristalizare a adevăratelor valori care pot fi confirmate de marele public, conectat online pe Reţeaua literară şi România din diaspora. (Vasile Anton)
Nu lipseşte, din poeziile incluse în volumul de debut al lui Vlaşin, nici sentimentul care este în definitiv mai pregnantă marcă a instalării unei anumite stări ruptă de normalul cotidian – acel moment în care priveşti lucrurile familiare şi îţi par străine, sentimentul că tot ceea ce îţi era cunoscut s-a evaporat într-o clipă din ele: iată/ ziua/ când nu privesc prin/ gaura cheii/ cuvântul care/ muşcă din/ creierul/ tău. Oglinda este un obiect prezent în Tratat la psihiatrie, ea fiind acel semnal al ruperii de tine însuţi, leitmotivul clipei în care te priveşti şi nu te mai recunoşti: am/ două oglinzi care/ strigă din/ baie/chipul tău gri. Nu trebuie ignorată nici melodicitatea specială dată de versurile scurte, fragmentate, care par să spună că, într-un anume moment, liniarul s-a destrămat iar viaţa nu mai poate fi trăită decât reflectată în aceste cioburi desprinse din ceva ce a fost odată un întreg. (Cristina Nemerovschi)  
Aproape că nu poţi vorbi despre poetul Gelu Vlaşin fără a menţiona că este iniţiatorul curentului deprimist. Puţini poeţi şi-au fundamentat creaţia pe baza unui manifest literar. Din câte am eu cunoştinţă, dintre poeţii contemporani, Gelu Vlaşin este singurul poet care şi-a exprimat crezul artistic şi sub formă eseistică, formulând o doctrină estetică. Din al său „Manifest deprimist” notăm: „Poezia, în conceptul deprimist, nu este o esenţă, nu este o matrice localizată într-o anumită zonă a poemului, ci este dispersia spaţiilor albe difuzate pe toată suprafaţa lui, cuprinzând elementele minimalului compatibile cu orice experienţă umană, condiţionată prin existenţa unor contexte valorizate de componenta experienţială pe care un autor o controlează poetic. Semnificaţiile latente explorate în cuvinte nu trebuie doar să pozitiveze receptarea poetică prin potenţiale formule metaforice. Deprimismul propune conceptul minimal de abordare a unei realităţi dificile/ dinamice/ dureroase, care îşi supune individualul prin absorţie.” Întregul manifest deprimist este conturat de astfel de judecăţi estetico-filozofice şi cu siguranţă va face obiectul de cercetare al istoriilor literare, aviz pe această cale criticilor literari! Însă ceea ce interesează pe cititorul iubitor de poezie nu sunt formulele filozofice, colocviale, uneori incomprehensibile ci impresiile de lectură care-l incită, captivează sau emoţionează. De aceea consider salutară hotărârea lui Gelu Vlaşin de-a ne oferi o imagine de ansamblu asupra creaţiei sale poetice în antologia „Omul decor” (Timişoara, Editura „Brumar”, 2009, într-o ediţie elegantă din colecţia Semn). (Violeta Savu)  
Dupa Tratat la psihiatrie (Vinea, 1999), volum recompensat cu premiul pentru debut al Asociatiei scriitorilor din Bucuresti, Gelu Vlasin promitea sa devina initiatorul unui curent poetic cunoscut in Franta sub numele de deprimism. Insertiile biografice si „dansul“ grafic al versurilor din pagina ritmau lectura, iar tonul resemnat-autoironic difuza o atmosfera ireal-nostalgica. Insistenta lexicala a unei recuzite tehnice cosmopolite faceau contrapunct efuziunilor lirice bine controlate. Debutul lui Gelu Vlasin promitea. Au urmat Poemul-turn si Atac de panica, dar poetul parasise deja Romania, stabilindu-se in Spania. Desi, la vremea debutului, intra in concurenta cu a doua promotie a cenaclului cartarescian si cu Marius Ianus, Gelu Vlasin a reusit sa genereze printre poetii mai tineri un firav curent minimalist, preluat de Andrei Peniuc in Un animal mic si dus mai departe de Adrian Urmanov, cel din Poemele utilitare. Ulterior, criticul Marin Mincu, alaturi de Octavian Soviany, a adoptat acest tip de poezie, teoretizindu-l ca post-apocaliptic, post-textualist sau cvasi-literatura (Adela Greceanu tocmai publicase volumul Domnisoara Cvasi) (Diana Florea)
 

Despre Gelu Vlasin (link-uri)


Cosmin Ciotlos la Radio Romania Cultural (Noua Revista Vorbita) - vorbeste despre "Don Quijote Ratacitorul" de Gelu Vlasin:




Cosmin Ciotlos despre Don Quijote Ratacitorul de Gelu Vlasin


Nicolae Manolescu prezentare Tratat la Psihiatrie: http://editura.liternet.ro/carte/197/prez257/Gelu-Vlasin/Tratat-la-psihiatrie.html

Claudiu Komartin - Poetul turn: http://www.roliteratura.ro/text/Poetul-turn.html

Violeta Savu - Revista Ateneu: http://www.ateneu.info/2010/07/gelu-vlasin-omul-decor-deprimist-sau-suprarealist/

Ana Dragu - interviu cu Gelu Vlasin la CityNews: http://www.citynews.ro/bistrita-nasaud/interviu-11/vlasin-burgul-asta-linistit-si-cochet-ma-relaxeaza-teribil-54126/

Menut Maximinian - despre Omul decor: http://www.rasunetul.ro/omul-decor

Petrisor Militaru - Poemele lui Gelu Vlaşin şi acul magnetic al cititorului: http://egophobia.ro/?p=5247

Cristina Nemerovschi - Am fost şi sunt un veşnic călător [I]: http://egophobia.ro/?p=5079#more-5079

Cristina Nemerovschi - Am fost si sunt un vesnic calator [II]: http://egophobia.ro/?p=5082

Sorin Mihai Grad Gelu Vlasin - prezentare: http://egophobia.ro/?p=5075

Patrick Calinescu Împotriva previzibilului: http://egophobia.ro/?p=5071

Luiza Mitu Dincolo de zbor nu se poate trece fără înălţare: http://egophobia.ro/?p=5059

Igor Ursenco Alteritate poetică pe muchia periculoasă a gîndului: http://egophobia.ro/?p=5069

Ormeny Francisc Norbert „Atac de panică” sau à la recherche de la femme perdue în fono-grafii My Dying Bride: http://egophobia.ro/?p=5063

Cristina Nemerovschi Depresii, fobii, amnezii: http://egophobia.ro/?p=5061

Diana Florea Gelu Vlasin, Ultima suflare: http://www.observatorcultural.ro/Gelu-Vlasin-Ultima-suflare*articleID_13159-articles_details.html


Victor Sterom Gelu Vlaşin: „Ultima suflare“, Editura „Azero“, Bucureşti: http://o-carte-pe-zi.com/2009/10/16/16-octombrie-2009-gelu-vlasin-%E2%80%9Eultima-suflare%E2%80%9C-editura-%E2%80%9Eazero%E2%80%9C-bucuresti-victor-sterom/

Gelu Diaconu „Scriitorul nu este un boem prost imbracat care umbla tot timpul beat!”: http://www.ziarulring.ro/stiri/8348/scriitorul-nu-este-un-boem-prost-imbracat-care-umbla-tot-timpul-beat

Veronica Ganea Don Quijote, o lecţie de libertate: http://www.adevarul.ro/locale/bistrita/Quijote-Don-libertate-lectie_0_93590780.html

Elena Alexa Poetul care a muncit la cules de struguri si cirese:http://www.libertatea.ro/stire/poetul-care-a-muncit-la-cules-de-struguri-si-cirese-164363.html

Paul Cernat jocul la zero, on line (hipertext critic): http://editura.liternet.ro/carte/197/Gelu-Vlasin/Tratat-la-psihiatrie.html

Anton Vasile Gelu Vlaşin - omul care sfinţeşte locul natal: http://romaniadindiaspora.ning.com/profiles/blogs/gelu-vlasin-omul-care

Claudiu Komartin poetul turn (tomis): http://www.revista-tomis.ro/LiterART/poetul-turn.html

Emanuela Ilie Gelu Vlaşin, despre rătăcirile iberice ale mioriticului Don Quijote: http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/dacia87_32.php

Alexandru Matei Republica Literara Telcia: http://www.observatorcultural.ro/Republica-Literara-Telcia*articleID_24228-articles_details.html

Octavian Soviany Monolog în Computerland: http://www.romlit.ro/monolog_n_computerland

Gabriela Gherghişor Recenzie în România literară: http://romlit.ro/recenzii114