Darius a invadat spatiul Ambasadei Romaniei la Madrid !

Atmosferă festivă însă discretă şi de bun simţ, luni 20 februarie, ora 17:00, la sediul Ambasadei României din Madrid cu ocazia decernării Ordinului Meritul Cultural în Grad de Cavaler - decoraţie primită din partea statului român prin intermediul Administraţiei Prezidenţiale la propunerea Ministrului Culturii.



Am fost destul de emoţionat în prezenţa prietenilor şi apropiaţilor care au participat la eveniment dar mai ales în prezenţa Cristinei, soţia mea şi-a fiului meu Darius, care în scurtă vreme a devenit protagonistul numărul unu, "cotropind" teritoriul Ambasadei şi surclasându-mă fără drept de apel. Decoraţia mi-a fost înmânată de către domnul Ministru Consilier Ilie Bănică în urma unui discurs bine închegat, fără prea multă risipă de metafore şi cât se poate de coerent ceea ce demonstrează că nu întâmplător a fost domnia sa la un moment dat purtător de cuvânt al MAE. Printre participanţi, înafară de agreabila prezenţă a doamnei consilier Ştefana Rotaru, anfitrioana evenimentului, am remarcat prezenţa unor oameni la care ţin în mod special şi cărora doresc să le aduc mulţumiri şi pe această cale. Mă refer la Don Melquiades, profesorul, omul fără de care probabil drumul meu spre Madrid s-ar fi poticnit pe undeva prin Castilla la Mancha şi Don Miguel Fonda, care a reuşit în momente dificile să mă facă să cred în continuare în proiectul FEDROM. Sunt două dintre persoanele fără de care probabil n-aş fi putut ajunge acum în ipostaza de-a primi una dintre cele mai înalte distincţii acordate de către statul român.

M-a bucurat de asemenea prezenţa colegilor mei de la IDESIE- Instituto de Estudios Superiores de Ingeniería y Empresa (Marcos, Fernando, Tani şi Jose Maria) a celor de la Federaţia Asociaţiilor Româneşti din Spania - FEDROM (Miguel, Ana şi Silvia), a lui Jesus Benito, Liana Cureraru (împreună cu soţul), a directoarei ICR Madrid, Ioana Anghel, a lui Claudiu Store şi Cornel Drinovan, Ruxandra Constantinescu, Agustin Gonzalez Plasencia, Doru Cărbunaru (împreună cu soţia), a reprezentanţilor Ambasadei (Ionuţ Neagu, Ionuţ Marian Vâlcu, etc.).


Am adus multumirile cuvenite celor prezenţi, am dedicat decoraţia familiei, membrilor Reţelei literare şi ai României din Diaspora precum şi celor care de o lună de zile protestează în Piaţa Universităţii pentru redobândirea demnităţii naţionale înfruntând cu stoicism vicisitudinile vremii. Lor şi tuturor românilor atât din ţară cât şi din Diaspora care (încă) mai cred în valorile morale şi spirituale ale acestei ţări, celor care consideră că Monarhia ar putea fi o soluţie bună pentru România şi tuturor celor care mai au speranţe într-o schimbare adevărată. Am uitat să aduc mulţumiri publice colegilor mei de la FEDROM însă îmi repar acum greşeala rugându-i să-mi ierte scăparea care n-a fost intenţionată ci s-a datorat emoţiilor pe care le-am avut în acele momente.

Recenzie de Alexandru Matei la cartea Ayla

Avem de-a face cu editura care publică cea mai bună poezie din România, editura Cartea Românească - poate alături de alte două dar oricum, care ştie să se facă vizibilă şi care publică şi mai mult decât celelalte două.

Despre Gelu Vlaşin aş vrea să spun mai întâi de toate că este perceput ca un intermediar între formule poetice şi culturi şi scriitori, ceea ce e foarte important pentru noi. Gelu Vlaşin, după cum stiţi bine, după un debut pe cât de delicat pe atât de furtunos, în sensul că in ‘99 când se năştea douămiismul, el publica un volum de piese atent şi delicat şlefuite, deprimiste, într-un moment în care poezia douămiista era mai degrabă involuntară.

A plecat apoi în Spania şi n-a mai fost atât de prezent aici unde douămiismul s-a extins şi s-a ars cumva în forma lui. Dar să nu uităm că în acea perioadă existau câţiva poeţi cu care Gelu Vlaşin avea afinităţi. Mă gândesc la Andrei Peniuc, la Adrian Urmanov.  Gelu Vlaşin este un poet care ţine oamenii împreună, îi aduce împreună şi asta-i foarte important. Fără să fie un vârf de generaţie, nici n-aş avea cum să mai spun asta pentru că are deja o vârstă, vârfurile ultimelor generaţii poetice îi datorează ceva şi lui.

Despre Ayla ce-aş putea să spun, că, după mine, ilustrează o tendinţă a poeziei contemporane tinere, de-a se deplasa dinspre artefactul negativ cultivat de douămiişti înspre o parte augurală, solară, deschisă – există deja niste nume aici, cele ale neoexpresionisştilor, de care l-aş alătura la un momet dat. Am gasit la un moment dat în Ayla două versuri care sunt aproape identice cu cele ale lui Teodor Duna: “mirosul de iarbă prosapăt cosită” exista şi într-unul dintre volumele lui.

E vorba aici, aş spune, de două formule poetice. Dar ambele sunt formate de aceaşi fervoare, de aceaşi deschidere şi de acelaşi fior, care tinde să atingă (dar nu atinge) – o sa va spun imediat de  ce – misticul. Gelu Vlaşin e conştient de puterea şi de excesul cuvintelor, tocmai de aceea poemle lui n-au nimic excesiv, nu sunt lungi, nu cuprind multe cuvinte, nu sunt discursive. Şi tocmai faptul că nu sunt discursive, în general, m-a făcut să mă gândesc un pic mai mult, la ultimele piese din ultima parte a volumului, care sunt poeme în proză şi cărora, cred eu, discursivitatea nu le face foarte bine.

Cel mai mult mi-a plăcut secţiunea a doua. Dar avem de-a face cu o poezie luminoasă oricum, cu o pozie care-ţi face bine, cu o poezie terapeutică, dăca vreţi, cu o poezie sinestezică în acelaşi timp, pentru că e vorba de muzică, de imagine în ea, e vorba de anumite stări şi de o anumită simţire la care, dacă ajungem prin intermediul lui, înseamnă că volumul şi-a împlinit misiunea.

E o poezie care are încredere în poeticitate, în poetic şi în limbaj şi în forţa limbajului de-a ne face să fim fericiţi la un moment dat şi în anumite momente. Sper să simţiţi şi dumnevostră cititorii aceaşi senzaţie şi să ajungeţi la acelaşi sentiment, apoi să vă îndreptaţi vieţile, în unele momente, înspre locul pe care Gelu l-a găsit şi despre care de fapt vorbesc poeziile lui. E un loc care nu se vede, e un loc dinăutrul sau deasupra lui, care însă trimite permanent mesaje, despre care ştim că există şi simpla cunoaştere a existenţei lui ne face să ne simâim bine, nu vreau să spun fericiţi neapărat, pentru că fericirea este văzuta ca o stare permanentă, ori aici aveam de-a face cu momente de graţie. Într-un fel asta este şi volumul lui, ocazia dată cititorului de-a intra într-un astfel de moment.  (Alexandru Matei) 

ALEXANDRU MATEI



Alexandru Matei s-a nascut la 1 aprilie 1975. Este licentiat al Facultatii de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii din Bucuresti, unde a absolvit de asemenea un masterat in antropologie culturala in 1998. Este doctor in literatura franceza contemporana, la Universitatea din Bucuresti si la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. A beneficiat de o bursa doctorala din partea Guvernului francez in perioada 2003-2006. Semneaza eseuri, articole si recenzii in majoritatea revistelor culturale din Bucuresti si in revista Vatra din Targu-Mures. A tradus Societatea de consum de Jean Baudrillard la Editura comunicare.ro in anul 2005. In anul 2000, a debutat in poezie, la Editura Dacia, cu volumul Tractir.


* textul recenziei a fost preluat de la: http://www.privesc.eu