joi, 19 martie 2015

ASARS - Ziua Internațională a poeziei la Madrid


Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania vă invită la sărbătorirea Zilei Internaționale a Poeziei, sâmbătă 21 Martie 2015, ora 17:30 în Madrid, Calle Buenavista Nº16 (metro: Antón Martin; Lavapiés). Organizator: Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania (ASARS). Coloaboratori: GOYART & FORO DE CREADORES 2.0. Moderador: Marius Gîrniță. Pentru intrări gratuite și acreditări de presă vă rugăm trimiteți un e-mail la: asars.es@gmail.com sau confirmați participare pe Facebook Events

duminică, 8 martie 2015

De ce iubim femeile ?


Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) Filiala Spania și Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania - ASARS în parteneriat cu Goyart, Escuela de Cine y Artes Creativas: Foro de CREADORES 2.0 cu sprijinul Restaurantului ACASĂ și a magazinului Carmangeria Românească a organizat un eveniment cultural de muzica, poezie și proză dedicat Zilei Internaționale a Femeii în spațiul galeriei de artă din Calle Buenavista 16. Protagoniștii evenimentului au fost: Cristina Maria Vlasin, Bruno Marin & Ana Belén Lopezosa, Gelu Vlaşin, Elena Ninerica & Angel Maxim, Alexandra Sava, Diana Trigueros, Marius Gîrniță, Marin Dumitrescu. Din partea Ambasadei României în Spania a participat Magdalena LUNGU, Consilier pentru relația cu comunitatea română iar din partea Consulatului României la Madrid, Doru BAROEAN, Vice-consul. Printre participanți au mai fost: Mioara Rîșnoveanu, secretar ASARS și coordonator de proiecte, Ana Mitrică, interpertă de muzică populară și membru fondator ASARS, Virgil Popa, director al Orchestrei Stradivari Symphony, Violeta Niculescu, director Inforoes, Nicoleta Boranda, director Viajes Cazare, Gorgonio Sanjuan, director Foro Creadores 2.0


marți, 17 februarie 2015

Cloșarul - roman facebookist (2)

Capitolul 2 - Dumnezeul


Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului. Era darul său pentru zilele care vor veni. Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină  într-un decor aproape ireal. Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul. Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută. Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite. Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui,  necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt. Însă din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse. Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce. Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul iradiind energia ca pe un scut incandescent. Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire nu era într-un avion deturnat ci la etajul zece al imobilului din starda Edgar Quinet. O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense. Scaune și rafturi, oameni și obiecte, hârtii plutitoare, ademenitoare, ferestre care păreau că se vor desprinde din pereți, pereți alunecoși,  uși deschizându-se spre hău. Lumea vocifera neinteligibil, se agăța cu disperare de orice, ca de ultima speranță, totul aluneaca înspre negura nebuniei. Panica a durat câteva secunde, infinite secunde, suficiente cât pentru două secole de suferință. A fost prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat. Un cutremur al înălțimilor prin intermediul căruia îți dai seama cât de nelocuibilă este lumea, cât de mică și neputincioasă. Diana și Ursache erau de multe ori nedespărțiți, chiar și atunci când nu erau împreună. Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense.  Cloșarul se întreba uneori dacă există în univers ființe mai nedespărțite precum cei doi prieteni cu care își petrecea el cele mai nemaipomenite momente de glorie. Gloria libertății absolute, a desprinderii de balast, de toate nimicurile care atârnă agățate de ființa umană precum ornamentele unui panou publicitar inutil. Omul și câinii. Însă lungimiile de undă erau sincrone. Comunicau ore-n șir deslușind chintesența lumii prin taina vibrației în empatiile spontane. Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului. Acum era în drumul spre absolut, era în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat. Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul: gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă  iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare. Când tu te vei desprinde și-ți vei alunga neputința, când vei fi deasupra cetății dar în același timp înăuntrul ei, când mintea ta își va lua zborul înspre absolut vei înțelege cu adevărat sensul existenței tale, rolul tău pe pământ. Și-ți vei asuma propriul destin. Pentru că nimic nu este întâmplător pe această lume, pentru că nu există întrebare fără sens, fără înțeles, pentru că dincolo de orice, de oricine, există altceva mai presus. Există Infinitul. Există Divinul. Există Dumnezeul.


https://www.facebook.com/notes/gelu-vlașin


luni, 9 februarie 2015

CLOȘARUL - roman facebookist (1)

Capitolul I - Piatra din Lună


I se spunea Cloșarul. A plecat înspre nimicul din gândul său, înspre marea cea mare, înspre lumea de dincolo de lume. Era acum în pragul de sus al disperării. Era acum acolo deși încă n-a plecat la propriu nicăieri. Cloșarul a îmbrăcat nebunia și s-a deghizat în propăvăduitorul propriei nefericiri, fosta lui mare iubire, Statueta, s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de premărire. Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere.  Își aducea aminte cum fugea de acasă pe dealul cel mare de peste calea ferată – întovărășindu-se cu dulăul din bătătură, Ursache, un ciobănesc de toată frumusețea, negricios ca un urs caucazian și morocănos precum un bunic în zilele lui bune. Dar mereu alături. Aproapele. Ajungea la Piatra din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut. Era aproape deasupra lumii ca în visele lui colorate dinantea Crăciunului. Era acolo doar el cu sine și cu dulăul nedespărțit. Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume începea marea aventură. Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii. Era acolo. Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor. Era cu mult mai aproape decât și-ar fi putut vreodată imagina. Starea de lucruri. Starea de fapt. Când a decis că trebuie să plece nu s-a gândit nicio clipă la urmări. Era conștient că nu mai trebuie să se complacă în suferințe inutile. În suferințele după o iubire absurdă. Iubirea pentru obiectul care l-a trădat. Statueta care l-a făcut să îndure suferințele tânărului Werther ca și cum alte suferințe n-ar mai fi existat pe această lume. Fusese încorsetat în ambițiile nepotolite ale unei statuete abandonate pe ulița de la marginea unui sat. Monumentul care l-a făcut să-și piardă capul în definitivul uitării. Era omul fără cap. Ființa decapitată pentru care soarele nu mai răsărea de după dealuri ci chiar din ochii tulburați ai unei iubiri prefăcute. Abandonase ființa și starea de android. Era acum patrupedul închis în cușca neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, Afrodita dominând ulița satului. Când a deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut. Își căuta un loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării. Când i-a văzut împreună la masă din colț, ochi în ochi, cu buzele aproape unite, cu mâinile împreunate într-un dans al dorinței nestrunite a simțit că pâmântul de sub picioare se transformă în limbi de foc.  Devenise cenușă. Profesorul și Statueta de pe ulița satului. Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă. Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului.  Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă.  Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale. Piatra din Lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin el răbufneau toate suferințele omului decor. Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei nemișcate cu dorințe de preamărire. Dorea cu orice preț să abandoneze ulița satului și să ajungă statuetă primadonă în Cimitirul Bellu sau poate chiar  monument UNESCO în Piața Universității. Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era pradă poftei celuilalt. Era transformat într-o legumă carnivoră devorându-și propriile neputințe. Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar el.

https://www.facebook.com/notes/gelu-vlașin/