marți, 17 februarie 2015

Cloșarul - roman facebookist (2)

Capitolul 2 - Dumnezeul


Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului. Era darul său pentru zilele care vor veni. Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină  într-un decor aproape ireal. Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul. Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută. Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite. Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui,  necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt. Însă din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse. Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce. Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul iradiind energia ca pe un scut incandescent. Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire nu era într-un avion deturnat ci la etajul zece al imobilului din starda Edgar Quinet. O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense. Scaune și rafturi, oameni și obiecte, hârtii plutitoare, ademenitoare, ferestre care păreau că se vor desprinde din pereți, pereți alunecoși,  uși deschizându-se spre hău. Lumea vocifera neinteligibil, se agăța cu disperare de orice, ca de ultima speranță, totul aluneaca înspre negura nebuniei. Panica a durat câteva secunde, infinite secunde, suficiente cât pentru două secole de suferință. A fost prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat. Un cutremur al înălțimilor prin intermediul căruia îți dai seama cât de nelocuibilă este lumea, cât de mică și neputincioasă. Diana și Ursache erau de multe ori nedespărțiți, chiar și atunci când nu erau împreună. Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense.  Cloșarul se întreba uneori dacă există în univers ființe mai nedespărțite precum cei doi prieteni cu care își petrecea el cele mai nemaipomenite momente de glorie. Gloria libertății absolute, a desprinderii de balast, de toate nimicurile care atârnă agățate de ființa umană precum ornamentele unui panou publicitar inutil. Omul și câinii. Însă lungimiile de undă erau sincrone. Comunicau ore-n șir deslușind chintesența lumii prin taina vibrației în empatiile spontane. Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului. Acum era în drumul spre absolut, era în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat. Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul: gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă  iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare. Când tu te vei desprinde și-ți vei alunga neputința, când vei fi deasupra cetății dar în același timp înăuntrul ei, când mintea ta își va lua zborul înspre absolut vei înțelege cu adevărat sensul existenței tale, rolul tău pe pământ. Și-ți vei asuma propriul destin. Pentru că nimic nu este întâmplător pe această lume, pentru că nu există întrebare fără sens, fără înțeles, pentru că dincolo de orice, de oricine, există altceva mai presus. Există Infinitul. Există Divinul. Există Dumnezeul.


https://www.facebook.com/notes/gelu-vlașin


luni, 9 februarie 2015

CLOȘARUL - roman facebookist (1)

Capitolul I - Piatra din Lună


I se spunea Cloșarul. A plecat înspre nimicul din gândul său, înspre marea cea mare, înspre lumea de dincolo de lume. Era acum în pragul de sus al disperării. Era acum acolo deși încă n-a plecat la propriu nicăieri. Cloșarul a îmbrăcat nebunia și s-a deghizat în propăvăduitorul propriei nefericiri, fosta lui mare iubire, Statueta, s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de premărire. Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere.  Își aducea aminte cum fugea de acasă pe dealul cel mare de peste calea ferată – întovărășindu-se cu dulăul din bătătură, Ursache, un ciobănesc de toată frumusețea, negricios ca un urs caucazian și morocănos precum un bunic în zilele lui bune. Dar mereu alături. Aproapele. Ajungea la Piatra din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut. Era aproape deasupra lumii ca în visele lui colorate dinantea Crăciunului. Era acolo doar el cu sine și cu dulăul nedespărțit. Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume începea marea aventură. Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii. Era acolo. Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor. Era cu mult mai aproape decât și-ar fi putut vreodată imagina. Starea de lucruri. Starea de fapt. Când a decis că trebuie să plece nu s-a gândit nicio clipă la urmări. Era conștient că nu mai trebuie să se complacă în suferințe inutile. În suferințele după o iubire absurdă. Iubirea pentru obiectul care l-a trădat. Statueta care l-a făcut să îndure suferințele tânărului Werther ca și cum alte suferințe n-ar mai fi existat pe această lume. Fusese încorsetat în ambițiile nepotolite ale unei statuete abandonate pe ulița de la marginea unui sat. Monumentul care l-a făcut să-și piardă capul în definitivul uitării. Era omul fără cap. Ființa decapitată pentru care soarele nu mai răsărea de după dealuri ci chiar din ochii tulburați ai unei iubiri prefăcute. Abandonase ființa și starea de android. Era acum patrupedul închis în cușca neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, Afrodita dominând ulița satului. Când a deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut. Își căuta un loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării. Când i-a văzut împreună la masă din colț, ochi în ochi, cu buzele aproape unite, cu mâinile împreunate într-un dans al dorinței nestrunite a simțit că pâmântul de sub picioare se transformă în limbi de foc.  Devenise cenușă. Profesorul și Statueta de pe ulița satului. Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă. Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului.  Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă.  Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale. Piatra din Lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin el răbufneau toate suferințele omului decor. Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei nemișcate cu dorințe de preamărire. Dorea cu orice preț să abandoneze ulița satului și să ajungă statuetă primadonă în Cimitirul Bellu sau poate chiar  monument UNESCO în Piața Universității. Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era pradă poftei celuilalt. Era transformat într-o legumă carnivoră devorându-și propriile neputințe. Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar el.

https://www.facebook.com/notes/gelu-vlașin/

miercuri, 24 decembrie 2014

Scrisoare deschisă către Preşedintele României, Domnul Klaus Iohannis

Stimate domnule Președinte


Sunt un român din străinătate, unul dintre cei care iubesc România la fel de mult ca și dumneavoastră, un român care a decis acum aproape 15 ani să ia drumul pribegiei, drumul dureros al străinătății. Decizia mi-a aparținut în întregime dar a fost condiționată de lipsa unei perspective în România anului 2001, atunci când părea că s-au spulberat din nou toate speranțele românilor.  N-am plecat nici eu - și cred că niciunul dintre milioanele de români care au plecat la fel  ca mine -  cu ideea că-mi părăsesc definitiv țară sau că o las atunci când are mai mare nevoie de mine.  Am plecat cu gândul să trăiesc mai bine, să am cel puțin o minimă perspectivă asupra viitorului, să nu mă mai terorizeze ideea că nu pot să mă gândesc mai departe decât la ziua de mâine. Și vreau să vă spun că nu regret deloc decizia pe care am luat-o atunci.

A fost foarte greu, mai ales în primii ani de străinătate. Am parcurs toate etapele prin care trece un emigrant român într-o țară străină: de la muncă în agricultură până la muncitor necalificat într-o fabrică sau cărător de materiale pentru  construcții la un șantier.  Dar  niciodată nu mi-a fost rușine să muncesc  oriunde pentru că așa am fost educat în familia mea:  „rușine să nu-ți  fie să lucri, rușine să-ți fie să furi” – spunea tatăl meu parafrazându-l pe bunicul meu, fost prizonier la ruși. 

Speranța mi-a fost mereu călăuzitoare în drumul meu care a fost presărat cu atâtea obstacole dar până la urmă multe dintre visele care altădată păreau imposibile s-au realizat.  Am reușit să-i conving pe străini că n-am făcut școala degeaba și că pot avea încredere în energia mea și în capacitățile mele profesionale, am reușit să-i conving și pe alți români că ei sunt cu adevărat ambasadorii României în străinătate și că numai prin aportul personal  putem să contribuim la promovarea imaginii României  în străinătate,  am reușit să transmit și altora faptul că avem nevoie de o schimbare majoră în primul rînd la nivel de mentalitate și apoi la nivel de receptare a realității.

Am cunoscut atât de mulți români din străinătate încât acum pot spune cu mâna pe inimă că fiecare dintre aceștia are o poveste personală impresionantă, că fiecare a trăit propria dramă și că suferințele îndurate sunt uneori de neimaginat.  Numai speranța că într-o bună zi o să apară o schimbare majoră în România a făcut ca mulți dintre românii din străinătate să treacă peste obstacole care păreau imposibil de depășit. Numai gândul că într-o  bună zi se vor putea întoarce acasă, în România, a făcut ca umilințele și suferințele îndurate să fie lăsate uitării. Pentru toate aceste lucruri și situații prin care a trecut fiecare român din străinătate ar merita cel puțin o medalie.

Și cred că prima și cea mai importantă medalie ar fi reducerea sau chiar eliminarea unor taxe consulare aflate în acest moment la un nivel greu de justificat.  A doua medalie ar fi constituirea unei punți de legătură instituțională între administrația prezidențială și românii din străinătate – punți directe stabilite nu prin intermediarii care sunt absolut rupți de realitate ci o punte de legătură care să reunească la un loc liderii de opinie și punctele de reper , adevăratele valori ale comunităților de români, oameni care prin prestația lor profesională au făcut să fie cunoscut și recunoscut numele de român și de România.  Mulți dintre aceștia sunt dispuși să-și  aducă o contribuție voluntară  la dezvoltarea strategică a României în raport cu românii din străinătate, să contribuie cu expertiza lor la elaborarea și structurarea viitoarelor programe destinate românilor din afara granițelor. Trebuie doar să le dați un semn. Dumneavoastră în calitate de președinte al tuturor românilor.

Știu că aveți multe priorități în acest început de mandat și mai știu că unele sunt de importanță deosebită.  Însă  vă rog să luați în considerare această epistolă care încearcă să sugereze faptul că suntem alături de dumneavoastră nu numai atunci când trebuie să mergem la vot ci și atunci când ni se solicită sprijinul pentru a contribui  la schimbarea României în adevăratul  înțeles al cuvântului. Pentru că așa cum spuneați chiar dumneavoastră: “așteptările mari  pot duce la rezultate mari”.


Cu deosebită încredere și  speranță


Gelu Vlașin
Scriitor
Președinte ASARS
Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania
http://www.asars.es

joi, 11 decembrie 2014

Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania la Ateneul din Madrid



Ateneul din Madrid a fost la sfârșitul săptămânii trecute, duminică 30 noiembrie 2014, gazda unuia dintre cele mai impactante evenimente de prezentare a unei asociații culturale românești din Peninsula Iberică: Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania (ASARS).  Sala festivă a devenit neîncăpătoare pentru cei peste 350 de spectatori care au luat cu asalt Ateneul din Madrid pentru a asista la un spectacol cultural maraton care a durat 4 ore aducând pe scenă peste 30 de scriitori și artiști români care au impresionat în mod foarte plăcut atât prin poeziile sau fragmentele de proză prezentate cât și prin muzica flok, populară sau clasică interpretată cu virtuzitate. 

 Evenimentul a avut loc și cu prilejul aniversării Zilei Naționale a României dar a coincis și cu aniversarea Zilei Românilor de Pretutindeni. Cu prilejul lansării ASARS artiștii români din Spania dar și spectatorii  au primit un mesaj de felicitare din partea președintelui ales al României, domnul Klaus Iohannis. Președintele Guvernului Spaniei, domnul Mariano Rajoy a transmis de asemenea un mesaj pentru participanți.

La deschiderea festivității muziciana Cristina Vlașin a dat tonul imnului național al României care a fost intonat de întreaga asistență. Apoi au luat cuvântul: dl. Ionuț Vâlcu, atașat al Ambasadei României în Regatul Spaniei, dl. Pedro Garcia Bilbao, președintele Secției de Științe Sociale din cadrul Ateneului, dl. Nicolae Bârnzea, dir.gen.adj, Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru românii de pretutindeni și dl. Horia Gârbea, scriitor, președintele Filialei Dramaturgie București a Uniunii Scriitorilor din România. Prezentatoarea evenimentului a fost poeta Mioara Râșnoveanu, membru fondator și secretar al Comitetului de  Conducere ASARS susținută pe partea de traducere și interpretare de Liliana Ilie și Andreea Georgiana Petcu. Președintele ASARS, dl. Gelu Vlașin a prezentat comitetul de conducere și pe cei 21 de membri  fondatori ai Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania – ASARS după care dna. prof. dr. Iuliana Botezan de la Universitatea Complutense a prezentant Clubul Tinerilor Intelectuali din România – CTIRES.   

A urmat apoi festivitatea de decernare a Trofeului ASARS 2014 pentru contribuția deosebită la promovarea culturii române în Spania.  Cele 4 personalități care au fost recompensate cu Trofeul ASARS 2014 sunt: dna. prof. dr. Ileana Bucurenciu, profesor de limba și cultura română în cadrul  Centrului de Limbi Străine de la Universitatea din Alcalá, specialistă în traduceri literare; dl. Adrian Mac Liman, jurnalist și scriitor, membru al Grupului de Studii Mediteraniene din cadrul Universității Sorbonna; dna. prof. dr. Eugenia Popeangă, coordonatoarea programului de Master în Studii Literare și a programului de  Doctorat în Studii Interculturale și Literare de la Universitatea Complutense din Madrid și dna. Ioana Zlotescu, traducător, promotor cultural, fost director al Institutului Cervantes din București (2000 - 2006). Cei patru au primit și Diploma de Membru de Onoare al ASARS.

Următoarea etapă a programului a fost un recital de poezie și muzică susținut de : Bruno Marin și Ramona Vergoti (viola + pian), Jesus Malia – poet, invitad special, Horia Gârbea – poet, invitat special, Cristina Vlasin și Ramona Vergoti (voce + pian), Vasile Eugen Barz (poezie), Nona Furnica (chitară), Alex Dica (poezie), Lina Florea (poezie), Elena Ninerică și Angel Maxim (chitară), Dragos Popa (poezie), Nuta Craciun (poezie), Daniel Neacșu și Sebi Rotariu (vioară + pian), Alina Daniela Popescu (proză) și alții.

Apoi a avut loc lansarea volumelor  bilingve de poezie apărute la Amargord Ediciones în cadrul colecției ce va purta numele ASARS: Marius Gîrniță - "Tallar"; Marin Dumitrescu - "Mecanica Cuantica" și Gelu Vlaşin - "Tratado de Psiquiatria". Despre cărți au vorbit: criticul Aureliu Goci – invitat special din România, poeta și criticul literar Nina Vasile și Chema de la Quintana, directorul Editurii Amargord. Cei 3 poeți au recitat câteva poeme în limba română și spaniolă. După o scurtă scenetă de teatru în care protagonista principală a fost Nicoleta Lazăr a urmat partea finală a evenimentului cu recitalul de muzică folclorică românească susținut de : Nicu Petriman – taragot, Ionut Tomoiaga – vioară, Florica Badea, Geanina Cernat, Beatrice Cernat, Aurel Cojocariu, Emilia Lefca și Anita Mitrica Grama (voce)

O echipă de la TVR Internațional a fost prezentă la evenimentul ASARS de la Ateneul din Madrid și a realizat un reportaj care a fost transmis la ediția de știri. O altă suită de interviuri realízate cu protagoniștii evenimentului au fost înregistrate și vor fi difuzate în următorul interval de timp la TVR Internațional.

Echipa care a făcut posibil acest eveniment are următoarea componență: coordonator general: Gelu Vlașin, președinte ASARS; reprezentant CTIRES – prof. dr. Iuliana Botezan; coordonator mass-media și machetare -  Florin Alexandru Dică; prezentator și coordonador al programaului – Mioara Rîșnoveanu; logistică – Marin Dumitrescu și Eugen Barz; acreditari si invitații & coordonare voluntari – Toni Florin Chijer; coordonator sală – Mariana Vlad; catering și gastronomie: Mariana Vlad, Lina Florea, Flori Maracovschi și Nicoleta Lazăr, traducători / interpreți: Liliana Ilie și Andreea Georgiana Petcu, echipa de voluntari: Lorena Beatrice Bora, Iuliana Gabriela Maxim, Madeleine Bora, Ana Maria Ionescu, Loredana Elena Apostol.

Colaboratorii evenimentului: “Institutul Cultural Român - ICR”, “Asociația Culturală Diverbium”, “Grupul România+”, “Grupul Oferte şi Anunţuri Gratuite pentru Românii din Spania”, “Sergrafic”, “Amargord Ediciones”, “Secor Asesores”, “Magerit Musical” şi “4Ever Aloe Vera”.  Parteneri media: România Expres și Inforoes

Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania – ASARS a fost constituită la data de 13 iulie 2014 la inițiativa unui număr de 21 de membrii fondatori. Aceștia și-au ales un Comitet de conducere format din: Gelu Vlașin (scriitor, promotor cultural) – președinte; Marius Gîrniță (poet) – vicepreședinte; Marin Dumitrescu (poet) – vicepreședinte; Mioara Rîșnoveanu (poet, artist plastic, promotor cultural) – secretar; Mariana Vlad (poet, artist plastic, muzicolog) – trezorier; Dragoș Cosmin Popa (poet, promotor cultural) – membru; Lina Florea (poet, fotograf) – membru

Toți cei care doresc să intre în contact cu asociația ASARS pot să acceseze pagina web: http://www.asars.es, pagina Facebook: https://www.facebook.com/asars.iberica,  sau pot să trimită un email la: asars.es@gmail.com