Manifestul Deprimist

Manifestul deprimist

(preambul)

În primul rând poezia ramâne ceea ce-a fost dintotdeuna - defularea personala a unei trairi la nivel existential. Deprimismul artistic, adica starea despre care unii care scriu texte nici macar n-au auzit, ce sa mai spun de simtit. Fara suferinta artistica poezia nu exista, fara traire un poem nu poate respira. Abia apoi se transforma la nivel de receptare într-un mai mult sau mai putin instrument afectiv, care-si gaseste cel putin o forma de autentic. Dintr-o data vezi ca te-ai situat într-un fel de carusel pentru care nu mai exista altceva decât nelimitatia / nelimitarea auto-suficientei. În acelasi timp îti dai seama câta prapastie exista - indiferent de situarea lor geografica - între "constructorii" de poezie si poeti. Nici o vibratie. Nici un sentiment. Fragmentare pâna la suprasaturatie, scriitura colegializata. Si uite asa textele ajung simple instrumente mecanice, un fel de masinarie din care lipseste aproape întotdeuna esentialul, ratiunea de-a exista, forme fara fond. Daca nu reusesti sa transmiti nimic aproapelui tau, lectorului acela care n-are nimic de-a face cu gasca ta de "initiati", înseamna ca poemul tau este o simpla formula stilistica si nimic mai mult.M-am saturat de toate "constructiile poetice" care-mi dau târcoale, pe care le citesc drept "poezii adevarate". M-am saturat de "poetii verticali" de ipocritii care fabrica poeme ca si cum ar fabrica retete pentru gospodine. M-am saturat sa vad cum valoarea si respectul au disparut cu desavârsire pe toate planurile. Pentru mine, literatura adevarata este literatura care ma sensibilizeaza, pe care-o simt ca rabufneste dintr-o respiratie proaspata, care poate sa ma faca cel putin pentru o clipa sa-mi identific trairile, care stie sa protesteze fara sa-mi zgândareasca auzul, care ma face sa cred ca nimic nu-i zadarnic. Restu-i zgura.


*************

Daca ar fi sa-l citez pe Harold Bloom probabil ca as începe cu descrierea liniara a limitei canonului occidental desfoind acele pasaje prin care este sugerata duplicitatea interpretativa a simbolului estetic. Dar n-am sa fac acest lucru cel putin din doua motive; odata pentru faptul ca metoda de analiza a textelor - potrivit afirmatiilor lui Alain Vaillant, reprezinta în fond o banala axioma sintagmatica si în al doilea rând pentru ca limita canonului estetic occidental a fost deja depasita. Conform previziunilor facute de Alexandre Leupin într-un articol intitulat La fin du sex si aparut în Art Press [noiembrie 1999], epoca sexismului a început sa apuna iar încercarile puerile de revigorare au fost si vor fi sortite esecului. Astazi nu mai impresioneaza pe nimeni utilizarea unui limbaj literar vulgarizat doar în intentia de-a capta binevoitoarea atentie a publicului cititor.

Potentialul cititor de astazi este afectat de receptarea unei realitati cu vadite caracteristici epistemologice în care sa-si poata regasi posibile puncte de congruenta care sa-l determine la actiune si implicare. Într-o societate extrem de dinamica, în care sistemele informationale au desfiintat efectiv toate barierele mai ales în ceea ce priveste comunicarea, era firesc sa se întâmple lucruri extrem de interesante si pe tarâmul culturii. Site-urile pe Internet, paginile web destinate literaturii si artei sunt de ordinul miilor si chiar sutelor de mii. În orice clipa esti conectat la informatii de ultima ora si poti comunica oriunde, oricând si cu oricine de pe întreaga planeta.

Nici chiar Michael Moorcock – vizionarul sf-ismului, n-ar fi putut banui, acum vreo câtiva ani, ce-o sa se întample în aceasta zona de interes. Minimialismul, fugitivismul, biografismul, nonmetrismul, post-textualismul si mai ales deprimismul, sunt idei culturale care au încercat sa decripteze si într-un fel sa deconstruiasca fundamentele canonului estetic occidental. Deprimismul [ref.fr. – deprimisme] este un curent literar desprins din zona new wave si se caracterizeaza prin abordarea tematica a unei realitati bazate pe suprimarea conceptului de individualitate si pe încarcerarea lui intr-un sistem globalizant, destructiv si restrictiv [conexiuni multiple cu depressionismul francez si neo-realismul american]. Debarasat de nebuloasa unor fictiuni premontorii, deprimismul reuseste sa se evidentieze tocmai prin forta lui de-a rezista valoric într-un sistem în care se diferentiaza clar doua optiuni majore:

a) elitismul – si migrarea textelor literare într-un micro-univers de tip eclectic;

b) mercantilismul (comercialismul) – si optinea cititorului cotidian pentru lecturarea unor texte aproape lipsite de veleitati literare.

Teoria formalista a limbajului poetic demonstreaza evaziunea functiei poetice care depaseste câmpul poeziei, incluzand orice discurs, orice text în versuri sau proza, primit si receptat ca mesaj literar, demonstrând ca literatura poate fi depistata pretutindeni, în orice specie de scriere. Cert este faptul ca nimeni nu-si mai poate asuma rolul de-a monitoriza valoric tot ceea ce se întampla în acest imens teritoriu artistic.

Si totusi... Poezia, în conceptul deprimist, nu este o esenta, nu este o matrice localizata într-o anumita zona a poemului, ci este dispersia spatiilor albe difuzate pe toata suprafata lui, cuprinzând elementele minimalului compatibile cu orice experienta umana, conditionata prin existenta unor contexte valorizate de componenta experientiala pe care un autor o controleaza poetic. Semnificatiile latente explorate în cuvinte nu trebuie doar sa pozitiveze receptarea poetica prin potentiale formule metaforice.

Deprimismul propune conceptul minimal de abordare a unei realitati dificile /dinamice /dureroase, care îsi supune individualul prin absortie. Aceasta critica a formei apreciaza forma prin raportare la obstacolele antiformale învinse, deci prin raportare la elementele anestetice reale transformate în materiale ale imaginatiei estetice. Deprimismul are intentia de a depasi sfera liricului traditional si de a include în conceptul de metafora toate transferurile complete de termeni si de structuri vizionare, demonstrând ca elementul negarii traditionalismului este un argument pentru credinta ad litteram în capacitatea mitica a cuvântului poetic de a-si contine propria semnificatie.