Fără valori suntem sortiti uitării - un argument pro Mircea Cărtărescu

Observ în ultima vreme o încrâncenare teribilă împotriva unui scriitor care nu mai are nevoie de nici o prezentare: Mircea Cărtărescu. Am văzut că s-a întâmplat acest lucru chiar şi aici pe Reţeaua literară. Nu ştiu dacă totul porneşte dintr-un subliminal răvăşit al încrâncenării sau pur şi simplu dintr-o dorinţă acută a unora de-a ieşi în evidenţă cu orice preţ – dorinţă propagată mediatic de mai toate mijloacele de comunicare în masă. Sigur, nu contest faptul că majoritatea comentatorilor şi-au recunoscut afinităţile înspre zona structurilor mercantile, însă genul de afirmaţii mereu tendenţioase mă face să cred că o anumită latură comportamentală şi-ar dori să le dedubleze personalitatea şi să-i trasforme într-un fel de judecători supremi. Ceea ce până la un punct mi se pare o dorinţă firească. Însă nefiresc mi se pare să se lanseze afirmaţii nefondate care aduc prejudicii în primul rând autorului în cauză şi în al 2-lea rând mie ca simplu şi umil aparţinător al unei bresle din ce în ce mai hulite şi marginalizate: scriitorimea română.

Acest scriitor, despre care unii vorbesc aparent preocupaţi, a fost unul dintre puţinii scriitori care au reuşit să aducă ceva cu adevărat literaturii române contemporane, care au reuşit să contribuie fundamental şi din fericire necondiţionat la emanciparea unei generaţii întregi de scriitori. Amintesc aici despre incitanta şi sublima perioadă a Cenaclului Litere de la Universitatea din Bucureşti, cenaclu în care m-am format şi eu ca poet într-o perioadă decadentă în care poezia avea toate valenţele unui underground impus & indus de sistem. Mircea Cărtărescu a condus acel cenaclu literar despre care n-ar putea să vorbească altcineva mai bine şi mai pertinent decât cei care şi-au purtat în fiecare săptămână paşii pe coridoarele Facultăţii de Litere în drum spre ceea ce avea să devină perspectiva lor literară. Cezar Paul Bădescu, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, T.O. Bobe, Zvetlana Cârstean, Doina Ioanid, Victor Nechifor, Ioana Nicolae, Paul Cernat, Sorin Gherguţ, Marius Ianuş, Ana Maria Sandu, Domnica Drumea, Răzvan Ţupa şi mulţi, mulţi alţii. Tineri scriitori care au confirmat. Care deja sunt remarcaţi în lumea literară şi cu care vom putea să ne mândrim în literatura europeană a următorului interval de timp.

Nu ştiu să fi existat cineva care a participat constant la întâlnirile cenacliere de la Litere şi care să nu fi simţit la un moment dat evoluţia. Să nu fi avut sentimentul înălţător al zborului. Despre acest lucru este vorba. Despre înălţarea deasupra lumii şi despre sentimentul zborului. Sigur că este o metafora, sigur că folosesc imagistica poetică încercând o definire a simplităţii artistice, a reîntoarcerii înspre zona inefabilului. N-aş vrea să definesc eclectic şi cu descriptivism egolatru cât de mult a însemnat pentru mine acest cenaclu însă aş vrea cu siguranţă să afirm – şi cred că aş fi cel mai în măsură să-l judec subiectiv, negându-l – că scriitorul Mircea Cărtărescu este tot ceea ce putea da mai bun literatura română contemporană de după Revoluţie. Este acel referenţial spre care tinde să ajungă fiecare scriitor, este un punct de reper necesar.

Ar trebui să avem un maxim respect şi o maximă apreciere faţă de tot ceea ce reprezintă el. Însă din păcate – şi aici n-am cum să-l contrazic pentru că şi eu am cunoscut viziunea de dincolo de zidurile cetăţii – trăim o stare de angoasă faţă de tot ceea ce înseamnă mareţie – şi prin asta încerc să delimitez elitele de elitism – trăim într-o continuă devalorizare culturală, într-o societate care acepta nestingherită propagarea subculturii, a nonvalorilor şi a imposturii, trăim într-un reality show permanent uitând care sunt diferenţele dintre limită şi limitare, confundând libertăţile de opinie şi exprimare cu vehemenţa contestatară şi cu afişarea unui je m'en fiche auctorial. Şi facem acest lucru aproape iradiind în penibilă încântare în loc să aşezăm firescul acolo unde i se cuvine.

Nu spun că ar trebui neaparat să facem un piedestal pentru Mircea Cărtărescu (şi să-l îngropăm în acest fel în derizoriu aşa cum s-a mai întâmplat de-a lungul timpului şi cu alţi mari scriitori) însă ar trebui să ne mândrim că avem asemenea oameni printre noi, ar trebui să-l apreciem cum se cuvine şi să-l propulsăm (chiar şi prin susţinere instituţională) în toată zona de dincolo de zidurile cetăţii. Pentru că dincolo de cetate se află adevărata Cetate pe care cei mai mulţi dintre noi nu vor avea niciodată ocazia să o cunoască în adevărata ei magnitudine. Sigur că cel mai frumos teritoriu este curtea din faţa casei tale însă ar trebui să dărâmăm gardul înalt şi să începem să vedem cu adevărat că dincolo de el există lumea. O lume altfel, multiculturală şi neconvenţională dar civilizatoare până în cele mai profunde înţelesuri. Rămâne în puterea fiecăruia dintre noi să considerăm până unde este necesară civilizarea proprie însă n-avem dreptul să ne desconsiderăm valorile. Este ca şi cum ne-am nega existenţa. Şi fără existenţă degeaba vorbim despre tradiţie, istorie, patriotism, stat naţional şi alte noţiuni elementare.

Fără valori suntem sortiţi uitării, suntem – pentru a nuştiucâtaoară – ofertaţii şi încătuşaţii marginalului.