Don Quijote Rătăcitorul este, în felul ei, o carte deconcertantă. În primul rînd pentru că cititorul admirator al poeticii deprimiste cultivate de Gelu Vlaşin nu găseşte, în publicistica destul de compozită din acest ultim op semnat de scriitorul aflat între patrii, prea multe puncte comune cu opera sa poetică. Actantul liric “depresiv”, mai mult sau mai puţin biografist din Tratatul la psihiatrie este, de altfel, substituit de un alter ego de împrumut livresc hispanic. Se erijează, desigur, în Don Quijote Rătăcitorul, “un Don Quijote fără Sancho Panza, Rocinante şi mai ales fără Dulcineea”, adică într-un visător cu desăvîrşire liber şi, pe deasupra, suspect de lucid. Relaxat, cel puţin în aparenţă, de obligativităţi editoriale angoasante sau de proiecte ce nu suportă amînare, eroul prelungitei călătorii hispanice îşi permite, prin urmare, luxul reflecţiei fără vreo miză evidentă (impresie, se va vedea, totuşi înşelătoare). Cartea lui Gelu Vlaşin inventariază, aşadar, într-o manieră gazetărească impură (graţie inervaţiilor confesive, apăsat analitice, ficţionale etc., care oferă cărţii o notă în fond atrăgătoare de mixtum compositum), cîteva teme şi problematici de un real interes pentru mediul cultural: circulaţia bunurilor culturale, raportul dintre lite-ratură şi mediul virtual, premiile literare şi drepturile de autor, interculturalitatea şi plurilingvismul etc. etc.
În filigranul primei secţiuni, Rătăcitorul, întrezărim însă intenţia autorului de a se supune unei linii metodologice care îşi subsumează în principal imagologia alterităţii geografice, entice şi culturale. Într-un raport firesc cu identitatea, fireşte. Doar un cititor neatent ar putea să creadă că volumul este exclusiv proiecţia pu-blicistică, în fine eliberată în spaţiul străin, a unor obsesii bine cunoscute în spaţiul românesc. Ce-i drept, scriitorului i se întîmplă de multe ori să asocieze evenimentelor nu numai culturale la care asistă în teritoriul occidental corespondentul lor românesc. Uneori (să o mai spunem?) inferior din multe puncte de vedere. După o profitabilă călătorie cu metroul madrilen bunăoară, Don Quijote trebuie să îşi recunoască: “mă gîndeam cu durere la Bucureşti şi la ritmul în care se construiesc la noi staţiile de metrou. Da’ nu-i nimic, le vom plăti acestea, deocamdată românii şi-au propus să colonizeze Spania!” etc.(Porcul iberic şi metroul de Madrid). Contabilizarea sumelor cu care sînt premiaţi scriitori precum Tomas Eloy Martinez (196.000 de euro, plus o sculptură de Martin Chirino!), Laura Gallego Garcia şi José Maria Latorre (cîte 100.000 euro) sau Juan José Millas (200.000 de euro) îl fac să cugete, amar, că dacă în spaţiul iberic se poate trăi din scris, la noi se “munceşte ca hamalul”, pe te miri ce şi mai nimic: “dar decît deloc mai bine-ţi plăteşti întreţinerea restantă şi poate mai reuşeşti să-ţi cumperi nişte pixuri chinezeşti, vreo cîteva coli de scris şi două kile de parizer!... Ca să nu mai vorbim de drepturile de autor şi de alte activităţi conexe rezultate din acestea.”(Premii şi drepturi de autor). Dar margi-nalizarea scriitorilor români nu înseamnă, şi aici îi dau dreptate lui Gelu Vlaşin, o automată marginalizare a culturii cărora ei le sînt, de bunăvoie, aserviţi dintr-un patriotism considerat, astăzi, aproape… vetust: o expoziţie de artă contemporană găzduită de Salonul Conjeriei de Las Artes din Madrid îl dezamăgeşte printr-o serie “slăbuţă” de nuduri şi-l face să rememoreze, nostalgic, “ceea ce văzuse anterior prin expoziţiile similar din zonele estice ale Europei Ne(b)unite. Poate că lumina vine totuşi de la răsărit şi poate că – dincolo de rătăcirile noastre zilnice – există un CEVA care ne propulsează dincolo de LIMI-TE.” Constatarea firească ce urmează reface, însă, tona-litatea recurentă în carte, una sceptic-amăruie, prin care se cataloghează mărcile identităţii noastre: “Din nefericire, sîntem atît de nebăgaţi în seamă încît nu ştiu dacă vreodată o să CONTĂM cu adevărat în istoriile universale ale artelor frumoase. Rămîne doar să ne consolăm cu ideea că DINCOLO de cuvinte există NECUPRINSUL, iar dincolo de necuprins rămînem NOI, cei mai oropsiţi dintre oropsiţii planetei. Halal consolare!” (Înmormîntarea Seniorului de Orgaz).
Revenind la problematica alterităţii etnice, să recunoaştem că pe autor nu îl interesează să realizeze portretul de grup al umanităţii pitoreşti cu care, volens nolens, intră în contact în metropola madrilenă, Toledo, Cadiz sau Conil de la Frontera. Chestiunea raportului dintre identitatea românească şi alteritatea iberică sau, prin extensie, cea occidentală revine totuşi stăruitor în unele tablete. Uneori, prin ricoşeu, alteori direct. Nu lipsesc, spre exemplu, schiţele tipologice aparţinînd ambelor etnii: Obositu şi Naşparlia lui (Obositu’, Paolo Coelho şi alte deprimisme), românca ce-şi vede ucise visele de bunăstare iberică (Povestea Adrianei), vlăstarul deja spaniol de imigranţi români oarecum căpătuiţi (Vlăduţ cel Grozav şi Tigre cel Teribil). Dar nu oamenii, cum spuneam, îl interesează cu precădere pe Gelu Vlaşin, ci produsele culturale. Pentru un intelectual rasat, fireşte, Europa se construieşte cu cărţi şi, prin extensie, cu artă. Atenţia lui “Don Quijote Rătăcitorul, colindătorul, hoinarul, egocentricul, favorizatul, surghiunitul” se foca-lizează, prin urmare, pe evenimentele culturale, pe expoziţii de artă, lansări de cărţi, întîlniri cu scriitori şi artişti demni de tot respectul: Don Quijote şi del Prado, Marzapan de Toledo, Picasso – maestrul ceramist într-o continuă desăvîrşire, Madridul intercultural – jazz şi premii literare, El Circulo de Bellas Artes. Cînd actorii spectacolului cultural la care asistă – de fiecare dată de-a dreptul fascinat, dornic de-a nu pierde nimic din orice convivio cultural de anvergură – sînt români, cu atît mai bine: Darie Novăceanu – El regreso del Gladiator, Gisèle Lestrange & Paul Celan, Patapievici şi “Omul recent la Madrid” sînt secvenţele în care senzaţia de co-participare intens afectivă a spectatorului atinge cote dintre cele mai înalte.
În alte cîteva reportaje, abundă notaţiile care devoalează afinităţile (s)elective ale lui Gelu Vlaşin pentru scriitori mai puţin cunoscuţi în spaţiul românesc, dar ale căror merite individual-creatoare par a păli în faţa meritului uşor hiperbolizat de a se ralia, într-o formă sau alta, culturii noastre. Filosoful madrilen Fernando Savater e admirat atît pentru “discursul fascinant” despre diversitatea culturală şi specificul naţional, cît şi pentru “simpatia deosebită pentru intelectualii români”, afişată cu ocazia participării la manifestările culturale prilejuite de Zilele culturale româneşti în Madrid. La aceeaşi întrunire, Basarab Nicolescu place în mod expres pentru concluzia comunicării de o înaltă ţinută ştiinţifică (în care vehiculează şi terminologia cunoscută, din aria mecanicii cuantice, a epistemologiei ş.a.), prin care accentuează faptul că nu există nicio cultură dominantă în spaţiul european, ci doar o coerenţă la nivelul naturii şi o necesară interdependenţă (Viitorul Europei şi culturile naţionale)etc. Din această perspectivă, o altă miză posibilă a volumului, aceea de a contura o cît se poate de veridică schiţă a vieţii culturale “externe” a României, apare în final ca fiind atinsă: din suma de reflecţii adunate în paginile cărţii (şi în special a primei sale părţi), se rotunjeşte un tablou convingător al scenei secunde pe care se duc bătăliile noastre culturale.
Altfel, pelegrinul din prima secţiune îşi lasă foarte rar jos masca, dezvăluindu-şi prea puţine din slăbiciuni sau chiar fantasme, fie ele pur livreşti, onirice sau reale (a se vedea, spre exemplu, notele sensibile despre cutremurătoarea Moarte (care) bîntuie la Madrid sau neaşteptatele mărturisiri cu care debutează Iubire fără vîrstă). În partea a doua, Discursuri vegetale mioritice, spectatorul acesta atent la nuanţele procesului (laborios şi, de ce nu, donquijotesc!) de popularizare a culturii noastre peste hotare, devine totuşi propriu-zis actor. Face loc mai exact, cu bună ştiinţă, scriitorului care nu se sfieşte să îşi devoaleze opţiunile literare sau să facă afirmaţii tranşante, propune liste şi definiţii etc. Interesul predominant documentar este prin urmare substituit de unul să spunem po(i)etic, scriitorul Gelu Vlaşin avertizînd subtil, în această secţiune, potenţialii interpreţi interesaţi de configuraţia laboratorului său de creaţie. Sigur, multe din afirmaţiile sale pot stîrni controverse profitabile. Nu este, aici, locul potrivit pentru a discuta, spre exemplu, tentativa (lău-dabilă) de formulare a unei poziţii teoretice explicite în privinţa poeticii proprii; poziţionarea (finală) în volum, insistenţa revenirii la anumite vocabule care o fixează în descendenţa principiilor formulate de teoreticienii poeziei (de la Jakobson la Alonso) şi în special intensitatea (febrilă) a acestui tip de discurs îmi apar drept semnele sigure ale faptului că autorul ne va oferi, în curînd, un alt op în care să îşi cristalizeze pe deplin vocaţia teoretizantă. Dar nu pot să nu amintesc genul de afirmaţii care i-ar leza pe mulţi dintre scriitorii optzecişti şi nu numai pe ei: “Dacă ar fi să analizăm în profunzime întreaga producţie literară a generaţiei 80, din păcate nu putem reţine decît vreo cîteva nume cu adevărat importante (Care or fi acelea? - n.m., E.I.). Tocmai aceste nume s-au remarcat printr-o mai mică virulenţă revendicativă.
Deschiderea către postmodernism adusă de către optzecişti are importanţa ei raportată la contextul politic şi cultural din respectiva perioadă dar, în acelaşi timp, nu se poate nega nici aportul adus de către scriitorimea tînără actuală care, în ciuda tuturor pronosticurilor, a reuşit să se detaşeze net atît în ceea ce priveşte abordarea tematică, dar mai ales în privinţa procedeelor stilistice şi a subiectelor tratate” (subl. aut.) Mi se pare nu doar prematur, deci riscant, ci şi injust să elogiezi nou-veniţii în dauna optzeciştilor care nu sînt nici atît de puţini, nici atît de anemici cum reiese din citatul cu tentă comparatistă pe care l-am selectat mai sus. Listele şi topul lui Gelu Vlaşin îmi par, la fel, discutabile. Eu, una, mă declar surprinsă să constat, de pildă, că în categoricul top three al douămiiştilor din Adevăruri subiective se regăsesc (în afară de Claudiu Komartin) Eugen Suman şi Andreea Drăguleasa, de care autorul e sigur că “vor schimba în cîţiva ani faţa literaturii române”. Desigur, nu contest posibilitatea ca Gelu Vlaşin să aibă dreptate. Dar nu mă pot opri să mă întreb de ce în “plutonul” de nu mai puţin de 50 de scriitori tineri şi foarte tineri aflaţi, atenţie, “foarte aproape valoric” de aceştia trei, nu se regăseşte niciun nume de poet, prozator sau critic ieşean. Ştiu, ştiu, talentul literar nu are cum şi nici nu trebuie întotdeauna să fie distribuit egal pe tărîmul mioritic, şi totuşi… De la Constantin Acosmei la Şerban Axinte, de la Lucian Dan Teodorovici la Florin Lăzărescu, în fine, de la Antonio Patraş la Bogdan Creţu, există suficiente exemple de scriitori din urbea “bahluviană” care nu mai sînt de mult simple promisiuni, din moment ce au publicat cărţi remarcabile, care le-au confirmat atît valoarea, cît şi vizibilitatea editorială – spre deosebire de mulţi din lista lui Vlaşin. Oricît de subiectiv s-ar declara, un adevăr care în locul lui Constantin Acosmei o preferă să spunem pe Alexandra Vatamanu parcă îşi pierde din substanţă. Jonglînd cu truisme, aş adăuga că, nu-i aşa? orice adevăr subiectiv care speră, în secret sau la vedere, să devină … obiectiv trebuie să fie substanţial şi veridic pentru a putea să pară cît de cît imbatabil…
Dar dacă adevărul meu subiectiv despre literatura optzecistă sau douămiistă este, fireşte, cu totul altul, pot să admit că exerciţiul de subiectivitate marca Gelu Vlaşin (alias Don Quijote Rătăcitorul) are stil. Şi o politeţe destul de neobişnuită în celelalte bătălii, cele interne, ale culturii noastre. În care uneori, din păcate, idiosincraziile devin sinonime cu valoarea sau măcar impun vizibilitatea scriitorului emitent.
În filigranul primei secţiuni, Rătăcitorul, întrezărim însă intenţia autorului de a se supune unei linii metodologice care îşi subsumează în principal imagologia alterităţii geografice, entice şi culturale. Într-un raport firesc cu identitatea, fireşte. Doar un cititor neatent ar putea să creadă că volumul este exclusiv proiecţia pu-blicistică, în fine eliberată în spaţiul străin, a unor obsesii bine cunoscute în spaţiul românesc. Ce-i drept, scriitorului i se întîmplă de multe ori să asocieze evenimentelor nu numai culturale la care asistă în teritoriul occidental corespondentul lor românesc. Uneori (să o mai spunem?) inferior din multe puncte de vedere. După o profitabilă călătorie cu metroul madrilen bunăoară, Don Quijote trebuie să îşi recunoască: “mă gîndeam cu durere la Bucureşti şi la ritmul în care se construiesc la noi staţiile de metrou. Da’ nu-i nimic, le vom plăti acestea, deocamdată românii şi-au propus să colonizeze Spania!” etc.(Porcul iberic şi metroul de Madrid). Contabilizarea sumelor cu care sînt premiaţi scriitori precum Tomas Eloy Martinez (196.000 de euro, plus o sculptură de Martin Chirino!), Laura Gallego Garcia şi José Maria Latorre (cîte 100.000 euro) sau Juan José Millas (200.000 de euro) îl fac să cugete, amar, că dacă în spaţiul iberic se poate trăi din scris, la noi se “munceşte ca hamalul”, pe te miri ce şi mai nimic: “dar decît deloc mai bine-ţi plăteşti întreţinerea restantă şi poate mai reuşeşti să-ţi cumperi nişte pixuri chinezeşti, vreo cîteva coli de scris şi două kile de parizer!... Ca să nu mai vorbim de drepturile de autor şi de alte activităţi conexe rezultate din acestea.”(Premii şi drepturi de autor). Dar margi-nalizarea scriitorilor români nu înseamnă, şi aici îi dau dreptate lui Gelu Vlaşin, o automată marginalizare a culturii cărora ei le sînt, de bunăvoie, aserviţi dintr-un patriotism considerat, astăzi, aproape… vetust: o expoziţie de artă contemporană găzduită de Salonul Conjeriei de Las Artes din Madrid îl dezamăgeşte printr-o serie “slăbuţă” de nuduri şi-l face să rememoreze, nostalgic, “ceea ce văzuse anterior prin expoziţiile similar din zonele estice ale Europei Ne(b)unite. Poate că lumina vine totuşi de la răsărit şi poate că – dincolo de rătăcirile noastre zilnice – există un CEVA care ne propulsează dincolo de LIMI-TE.” Constatarea firească ce urmează reface, însă, tona-litatea recurentă în carte, una sceptic-amăruie, prin care se cataloghează mărcile identităţii noastre: “Din nefericire, sîntem atît de nebăgaţi în seamă încît nu ştiu dacă vreodată o să CONTĂM cu adevărat în istoriile universale ale artelor frumoase. Rămîne doar să ne consolăm cu ideea că DINCOLO de cuvinte există NECUPRINSUL, iar dincolo de necuprins rămînem NOI, cei mai oropsiţi dintre oropsiţii planetei. Halal consolare!” (Înmormîntarea Seniorului de Orgaz).
Revenind la problematica alterităţii etnice, să recunoaştem că pe autor nu îl interesează să realizeze portretul de grup al umanităţii pitoreşti cu care, volens nolens, intră în contact în metropola madrilenă, Toledo, Cadiz sau Conil de la Frontera. Chestiunea raportului dintre identitatea românească şi alteritatea iberică sau, prin extensie, cea occidentală revine totuşi stăruitor în unele tablete. Uneori, prin ricoşeu, alteori direct. Nu lipsesc, spre exemplu, schiţele tipologice aparţinînd ambelor etnii: Obositu şi Naşparlia lui (Obositu’, Paolo Coelho şi alte deprimisme), românca ce-şi vede ucise visele de bunăstare iberică (Povestea Adrianei), vlăstarul deja spaniol de imigranţi români oarecum căpătuiţi (Vlăduţ cel Grozav şi Tigre cel Teribil). Dar nu oamenii, cum spuneam, îl interesează cu precădere pe Gelu Vlaşin, ci produsele culturale. Pentru un intelectual rasat, fireşte, Europa se construieşte cu cărţi şi, prin extensie, cu artă. Atenţia lui “Don Quijote Rătăcitorul, colindătorul, hoinarul, egocentricul, favorizatul, surghiunitul” se foca-lizează, prin urmare, pe evenimentele culturale, pe expoziţii de artă, lansări de cărţi, întîlniri cu scriitori şi artişti demni de tot respectul: Don Quijote şi del Prado, Marzapan de Toledo, Picasso – maestrul ceramist într-o continuă desăvîrşire, Madridul intercultural – jazz şi premii literare, El Circulo de Bellas Artes. Cînd actorii spectacolului cultural la care asistă – de fiecare dată de-a dreptul fascinat, dornic de-a nu pierde nimic din orice convivio cultural de anvergură – sînt români, cu atît mai bine: Darie Novăceanu – El regreso del Gladiator, Gisèle Lestrange & Paul Celan, Patapievici şi “Omul recent la Madrid” sînt secvenţele în care senzaţia de co-participare intens afectivă a spectatorului atinge cote dintre cele mai înalte.
În alte cîteva reportaje, abundă notaţiile care devoalează afinităţile (s)elective ale lui Gelu Vlaşin pentru scriitori mai puţin cunoscuţi în spaţiul românesc, dar ale căror merite individual-creatoare par a păli în faţa meritului uşor hiperbolizat de a se ralia, într-o formă sau alta, culturii noastre. Filosoful madrilen Fernando Savater e admirat atît pentru “discursul fascinant” despre diversitatea culturală şi specificul naţional, cît şi pentru “simpatia deosebită pentru intelectualii români”, afişată cu ocazia participării la manifestările culturale prilejuite de Zilele culturale româneşti în Madrid. La aceeaşi întrunire, Basarab Nicolescu place în mod expres pentru concluzia comunicării de o înaltă ţinută ştiinţifică (în care vehiculează şi terminologia cunoscută, din aria mecanicii cuantice, a epistemologiei ş.a.), prin care accentuează faptul că nu există nicio cultură dominantă în spaţiul european, ci doar o coerenţă la nivelul naturii şi o necesară interdependenţă (Viitorul Europei şi culturile naţionale)etc. Din această perspectivă, o altă miză posibilă a volumului, aceea de a contura o cît se poate de veridică schiţă a vieţii culturale “externe” a României, apare în final ca fiind atinsă: din suma de reflecţii adunate în paginile cărţii (şi în special a primei sale părţi), se rotunjeşte un tablou convingător al scenei secunde pe care se duc bătăliile noastre culturale.
Altfel, pelegrinul din prima secţiune îşi lasă foarte rar jos masca, dezvăluindu-şi prea puţine din slăbiciuni sau chiar fantasme, fie ele pur livreşti, onirice sau reale (a se vedea, spre exemplu, notele sensibile despre cutremurătoarea Moarte (care) bîntuie la Madrid sau neaşteptatele mărturisiri cu care debutează Iubire fără vîrstă). În partea a doua, Discursuri vegetale mioritice, spectatorul acesta atent la nuanţele procesului (laborios şi, de ce nu, donquijotesc!) de popularizare a culturii noastre peste hotare, devine totuşi propriu-zis actor. Face loc mai exact, cu bună ştiinţă, scriitorului care nu se sfieşte să îşi devoaleze opţiunile literare sau să facă afirmaţii tranşante, propune liste şi definiţii etc. Interesul predominant documentar este prin urmare substituit de unul să spunem po(i)etic, scriitorul Gelu Vlaşin avertizînd subtil, în această secţiune, potenţialii interpreţi interesaţi de configuraţia laboratorului său de creaţie. Sigur, multe din afirmaţiile sale pot stîrni controverse profitabile. Nu este, aici, locul potrivit pentru a discuta, spre exemplu, tentativa (lău-dabilă) de formulare a unei poziţii teoretice explicite în privinţa poeticii proprii; poziţionarea (finală) în volum, insistenţa revenirii la anumite vocabule care o fixează în descendenţa principiilor formulate de teoreticienii poeziei (de la Jakobson la Alonso) şi în special intensitatea (febrilă) a acestui tip de discurs îmi apar drept semnele sigure ale faptului că autorul ne va oferi, în curînd, un alt op în care să îşi cristalizeze pe deplin vocaţia teoretizantă. Dar nu pot să nu amintesc genul de afirmaţii care i-ar leza pe mulţi dintre scriitorii optzecişti şi nu numai pe ei: “Dacă ar fi să analizăm în profunzime întreaga producţie literară a generaţiei 80, din păcate nu putem reţine decît vreo cîteva nume cu adevărat importante (Care or fi acelea? - n.m., E.I.). Tocmai aceste nume s-au remarcat printr-o mai mică virulenţă revendicativă.
Deschiderea către postmodernism adusă de către optzecişti are importanţa ei raportată la contextul politic şi cultural din respectiva perioadă dar, în acelaşi timp, nu se poate nega nici aportul adus de către scriitorimea tînără actuală care, în ciuda tuturor pronosticurilor, a reuşit să se detaşeze net atît în ceea ce priveşte abordarea tematică, dar mai ales în privinţa procedeelor stilistice şi a subiectelor tratate” (subl. aut.) Mi se pare nu doar prematur, deci riscant, ci şi injust să elogiezi nou-veniţii în dauna optzeciştilor care nu sînt nici atît de puţini, nici atît de anemici cum reiese din citatul cu tentă comparatistă pe care l-am selectat mai sus. Listele şi topul lui Gelu Vlaşin îmi par, la fel, discutabile. Eu, una, mă declar surprinsă să constat, de pildă, că în categoricul top three al douămiiştilor din Adevăruri subiective se regăsesc (în afară de Claudiu Komartin) Eugen Suman şi Andreea Drăguleasa, de care autorul e sigur că “vor schimba în cîţiva ani faţa literaturii române”. Desigur, nu contest posibilitatea ca Gelu Vlaşin să aibă dreptate. Dar nu mă pot opri să mă întreb de ce în “plutonul” de nu mai puţin de 50 de scriitori tineri şi foarte tineri aflaţi, atenţie, “foarte aproape valoric” de aceştia trei, nu se regăseşte niciun nume de poet, prozator sau critic ieşean. Ştiu, ştiu, talentul literar nu are cum şi nici nu trebuie întotdeauna să fie distribuit egal pe tărîmul mioritic, şi totuşi… De la Constantin Acosmei la Şerban Axinte, de la Lucian Dan Teodorovici la Florin Lăzărescu, în fine, de la Antonio Patraş la Bogdan Creţu, există suficiente exemple de scriitori din urbea “bahluviană” care nu mai sînt de mult simple promisiuni, din moment ce au publicat cărţi remarcabile, care le-au confirmat atît valoarea, cît şi vizibilitatea editorială – spre deosebire de mulţi din lista lui Vlaşin. Oricît de subiectiv s-ar declara, un adevăr care în locul lui Constantin Acosmei o preferă să spunem pe Alexandra Vatamanu parcă îşi pierde din substanţă. Jonglînd cu truisme, aş adăuga că, nu-i aşa? orice adevăr subiectiv care speră, în secret sau la vedere, să devină … obiectiv trebuie să fie substanţial şi veridic pentru a putea să pară cît de cît imbatabil…
Dar dacă adevărul meu subiectiv despre literatura optzecistă sau douămiistă este, fireşte, cu totul altul, pot să admit că exerciţiul de subiectivitate marca Gelu Vlaşin (alias Don Quijote Rătăcitorul) are stil. Şi o politeţe destul de neobişnuită în celelalte bătălii, cele interne, ale culturii noastre. În care uneori, din păcate, idiosincraziile devin sinonime cu valoarea sau măcar impun vizibilitatea scriitorului emitent.
* Don Quijote Rătăcitorul. Cluj-Napoca, Eikon,
2009.
** Text publicat de Emanuela ILIE in revista Dacia literară - Anul XX (serie nouă din 1990) nr. 87 (6/2009)
Emanuela ILIE: critic literar, lector univ. dr. La Catedra de Literatură română,
Facultatea de Litere a Univ. « Al.I.Cuza », Iasi.
Născută la 17.09.1976, în Iasi
Debut publicistic : Două animale bolnave, revista « Cronica », martie 2005.
Debut editorial : Hieroglifele poetilor, Editura Timpul,
Iasi, 2008.
Debut editorial : Hieroglifele poetilor, Editura Timpul,
Iasi, 2008.
Cărti publicate:
- Hieroglifele poetilor, Editura Timpul, Iasi, 2008
- Basarab Nicolescu. Eseu monografic , editia I, Editura
Timpul, Iasi, 2008, editia a II-a, Editura Curtea Veche, Bucuresti,
2009
- Didactica literaturii române
, Editura Polirom, 2008.
- Hieroglifele poetilor, Editura Timpul, Iasi, 2008
- Basarab Nicolescu. Eseu monografic , editia I, Editura
Timpul, Iasi, 2008, editia a II-a, Editura Curtea Veche, Bucuresti,
2009
- Didactica literaturii române
, Editura Polirom, 2008.
Premii
Premiul pentru debut la Salonul International de Carte Românească, octombrie 2008
Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare”, aprilie 2009
Premiul pentru critică literară acordat de APLER, 2009.
- Distinctii din partea diferitelor societăti culturale.
- Numeroase participări la simpozioane si colocvii academice,
nationale si internationale.
- Numeroase participări la simpozioane si colocvii academice,
nationale si internationale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu