Capitolul 2 - Dumnezeul
Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului. Era darul său pentru zilele care vor veni. Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină într-un decor aproape ireal. Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul. Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută. Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite. Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui, necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt. Însă din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse. Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce. Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul iradiind energia ca pe un scut incandescent. Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire nu era într-un avion deturnat ci la etajul zece al imobilului din starda Edgar Quinet. O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense. Scaune și rafturi, oameni și obiecte, hârtii plutitoare, ademenitoare, ferestre care păreau că se vor desprinde din pereți, pereți alunecoși, uși deschizându-se spre hău. Lumea vocifera neinteligibil, se agăța cu disperare de orice, ca de ultima speranță, totul aluneaca înspre negura nebuniei. Panica a durat câteva secunde, infinite secunde, suficiente cât pentru două secole de suferință. A fost prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat. Un cutremur al înălțimilor prin intermediul căruia îți dai seama cât de nelocuibilă este lumea, cât de mică și neputincioasă. Diana și Ursache erau de multe ori nedespărțiți, chiar și atunci când nu erau împreună. Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense. Cloșarul se întreba uneori dacă există în univers ființe mai nedespărțite precum cei doi prieteni cu care își petrecea el cele mai nemaipomenite momente de glorie. Gloria libertății absolute, a desprinderii de balast, de toate nimicurile care atârnă agățate de ființa umană precum ornamentele unui panou publicitar inutil. Omul și câinii. Însă lungimiile de undă erau sincrone. Comunicau ore-n șir deslușind chintesența lumii prin taina vibrației în empatiile spontane. Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului. Acum era în drumul spre absolut, era în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat. Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul: gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare. Când tu te vei desprinde și-ți vei alunga neputința, când vei fi deasupra cetății dar în același timp înăuntrul ei, când mintea ta își va lua zborul înspre absolut vei înțelege cu adevărat sensul existenței tale, rolul tău pe pământ. Și-ți vei asuma propriul destin. Pentru că nimic nu este întâmplător pe această lume, pentru că nu există întrebare fără sens, fără înțeles, pentru că dincolo de orice, de oricine, există altceva mai presus. Există Infinitul. Există Divinul. Există Dumnezeul.
https://www.facebook.com/notes/gelu-vlașin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu