DoDu, îmi spuneam la un moment dat: poate că lumea-i prea mică sau ambiţiile mele pera mari, îmi spuneam, EU, de parcă n-aș fi avut doar 4 ani când mă cocoţam în vârful clăii din Valea Ciurilii ca să văd cerul mai de aproape. Mi se parea pamântul atât de mic, de acolo, din vârful acela impozant încât, dacă n-ar fi venit tânu să mă ameninţe cu furca lui uriașă, aș fi stat întreaga noapte să privesc cerul incredibil de albastru, în speranţa c-o să vină vreun ozeneu și-o să mă ducă în lumea aia dintre stele. Stele am văzut eu, ce-i drept, puţin mai târziu, când a pus tânu mâna lui de piatră pe umărul meu fragil, strângându-mă atât de tare încât am văzut stele verzi. Mă ţîpurigule, mă! tu-ţi muma care te-o făcut. Pă mă șpuriule, dacă pcicai din vârfu jârezî șî-ţ fărmai tăte șioantele?! Și-mi ţinea tânu o teorie moroșănească – era de prin părţile Moiseiului, Dumnezeu să-l ierte, încât îmi venea să intru în pământ de rușine. Mai bine mi-ar fi dat o bătaie zdravănă decât să-mi spună cuvintele acelea. Tata l-a moștenit în mare măsură și avea obiceiul să mă certe în loc să mă bată. Dar, odată, într-o vară de neuitat, și-a încălcat „principiile”, a pus mâna pe o jordie de mesteacăn și mi-a tras o „bătută cu strigături” de n-am putut să dorm vreo două, trei nopţi. Făcusem un pariu cu niște amici: care sparge cu praștia mai multe stopuri de la remorcile forestiere parcate în apopierea pădurii de pe Strâmba – local nostru preferat de întâlnire și joacă. Ce-i drept, n-am ieșit campion, dar știu cu siguranţă că am obţinut un „premiu” de nu l-am uitat nici în ziua de azi.
Asta, dragă DoDu, ca să-ţi dai și tu seama cât de precoce eram, în materie de „premii”! La școală am fost întotdeauna printre primii, dar nu știu cum se făcea că mai totdeauna trebuia să împart premiul I ori cu fi ul șefului de post, o jigodie agresivă și limitată care mă fugărea prin curtea școlii strigând: Geluuu purceluuuu... Geluuuuu purceluuuu și care-mi trăgea ghionturi la gimnastică de-mi dădeau lacrimile de furie și neputinţă, ori cu băiatu’ lui nenea primarul, un exemplar bubos și pârâcios, care pășea cu mândrie patriotică pe urmele lu tac-su, om uns cu toate alifi ile, pcr-ist de nădejdie și benefi ciar al unei „rente” lunare, pentru benefi cii aduse în folosul comunităţii! Prin clasa a VIII-a, profesoara mea de română, d-na Huniar, care mă avea la sufl et și care mă fascina ori de câte ori deschidea gura, avea o voce impresionantă și caldă în ciuda unei fi zionomii care n-o avantaja deloc, m-a trimis cu încredere la olimpiada de română, în ciuda protestelor unor odrasle premărite care-și revendicau acest drept, dar care n-aveau nici în clin și nici în mânecă cu tot ceea ce ar fi trebuit să însemne literatura română. Unul dintre subiectele de la olimpiadă a fost unul cât se poate de ciudat: descrieţi în versuri impresia voastră despre Ștefan cel Mare! Și uite așa, vrândnevrând, am scris eu prima poezie, de sorginte patriotică, cu care am și luat un premiu, spre fericirea profesoarei și disperarea colegilor.
La sfârșitul clasei a VIII-a, mi-am luat traista în băţ și am plecat întrun oraș apropiat, cel mai apropiat cu putinţă, la Năsăud, unde, singur cuc, am dat examen la liceul George Coșbuc, unul dintre cele mai renumite din zonă. Dat examen, luat examen, bucurie mare! Naveta cu autobuzul, în fi ecare zi vreo 30 de km dus și 30 întors. Dar parcă n-a fost așa infernal, doar mă obișnuisem cu naveta în primii mei ani de școală când trebuia să parcurg 8 km zilnic (dus-întors), din Tranzbordare – ţinutul de baștină al Vlașinilor și până în Telciu, localitatea în care se afl a Școala Generală. Dar, draga DoDu, haide să nu mă lungesc prea tare. Foaia mea de parcurs a fost una foarte lungă și plină de peripeţii. Cu vacanţele petrecute „în câmpul muncii”, la CAP-ul din Sânmihaiul de Câmpie, apoi ultima treaptă de liceu facută într-un alt oraș, Bistriţa, la vreo 45 de km de casă, Revoluţia făcută cu zb-ul în mână ca să un vină teroriștii arabi cu elicopterele și să distrugă sediul aflat în paragină al unei primării de provincie, cu patriotisme înfl ăcărate: noi tinerii, tineretul liber, schimbare, jos comunismul, cu întâlniri nocturne la sediul ziarului AHA, cu O.C. Hogea investigando activităţile ilicite ale deja nou formatei nomenklaturi, cu idealismele desuete și nopţile albe, cu festivalurile de teatru de la Sângeorz experimentandumi veleităţile actoricești într-un rol de pomină, cu vizitele mele, din ce în ce mai sporadice în zona ţinuturilor natale, apoi Clujul, apoi Bucureștiul. Frecventând Cercul de lectură a lui Ioan Bogdan Lefter sau cenaclul Litere de la Universitate.
Când mi-am depus actele pentru prima bursă, din 5 locuri oferite, obţinusem locul 6! Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-aș fi aruncat o privire pe lista celor acceptaţi, descoperindu-l, cu stupoare, pe unul dintre colegii mei de grupă, un individ absolut insipid, o nulitate în toată splendoarea descriptivă a definiţiei. Sângele meu de moroșan a început să clocotescă. Mi-am prezentat contestaţia, propunând, nici mai mult, nici mai puţin, o competiţie deschisă cu benefi ciarul celei de-a 5-a poziţii de pe listele celor acceptaţi la bursă. Și uite așa, cu mare tam-tam și cu riscul de-a intra în colimatorul apocalipticilor profesori universitari, m-am trezit cu o petiţie în care eram informat că, în urma analizei atente a contestaţiei mele, a fost suplimentat un al 6-lea loc pentru bursele pariziene. Hi, hi, hi! M-am trezit abia în Paris, locul în care mi-am ratat șansa de-a deveni cetăţean francez, pe motive de orbire, înainte de plecarea din ţară având nefericita inspiraţie de-a mă îndrăgosti. Așa că, am dat cu piciorul ofertelor franţuzești și m-am întors la marea iubire care, în marea ei mărinimie și recunoștinţă, m-a părăsit câţiva ani mai târziu în favoarea unui profesor din facultate.
Apoi crize, ani întregi de zbenguială psihotică, alcool, proletarism cu Marius Ianuș prin crâșmele cele mai deșucheate ale Bucureștiului. Și, normal, multe, multe pome. Nimic ieșit din comun, până în ziua în care am întâlnit-o pe Ioana Pârvulescu. Am stat la taclale și, printre alte minimalisme, i-am dat să citească vreo câteva poeme. Nu mă cunoștea aproape deloc, mă văzuse de câteva ori cu ocazia unor evenimente culturale. M-a sunat după câteva zile și mi-a spus că i-au plăcut foarte mult poemele mele și că, dacă n-am nimic împotrivă, ar vrea să le arate unor colegi din redacţia revistei România literară. La două săptămâni de la întâmplare eram invitat la redacţie. După o discuţie directă cu Constanţa Buzea, m-am trezit faţă în faţă cu Nicolae Manolescu. Aproape că mi s-a tăiat respiraţia. Mi s-au înmuiat picioarele de emoţie. Vezi tu, DoDu, eu primisem o educaţie tipic ardelenească în care factorul respect avea o conotaţie aproape mistică. Așa-l vedeam eu pe Manolescu. Un colos! Mi-a strâna mâna, Manolescu, și mi-a spus: tinere, îmi plac versurile astea și dacă n-ai nimic împotrivă aș vrea să le fac o prezentare în revistă. N-am fost în stare să scot nici un sunet, am aprobat, aproape mecanic, bâiguind un fel de răspuns gutural. Apoi, lucrurile s-au succedat cu o viteză ameţitoare. L-am cunoscut pe Traian T. Coșovei care mi l-a prezentat apoi pe Liviu Ioan Stoiciu. Ioan Es. Pop mi-a dat o rubrică în pagina de cultură a Ziarului Financiar, Stoiciu mi-a propus un loc în redacţia Vieţii românești, iar Iosif Naghiu m-a primit secretar administrativ la Asociaţia Scriitorilor din București. Premii, festivaluri de poezie, multe prietenii, primele invidii, primele răutăţi.
Într-o zi, cu pretextul unei invitaţii la un festival de literatură din Belgia, am plecat din nou în străinătăţuri. Am plecat în ideea că de data asta n-o să mai gafez precum o facusem la Paris. După un scurt popas în Franţa, am plecat în Spania. Și n-am mai gafat! Cel puţin, până acum. Tot ceea ce am obţinut ulterior a fost datorat oprimismului meu nativ și spiritului meu de luptă. Sunt și eu, ca și tine, un Don Quijote Rătăcitor, dragă DoDu, un combatant, incisiv cu impostura și intolerabil în faţa mediocrităţii. Cam ăsta ar fi răspunsul meu. Poate că e sufi cient sau poate că nu. Dar asta, oricum, contează prea puţin. În urma mea a rămas doar scrisul. Și nevoia permanentă de a-mi depăși propriile limite. Atât și nimic mai mult.
Asta, dragă DoDu, ca să-ţi dai și tu seama cât de precoce eram, în materie de „premii”! La școală am fost întotdeauna printre primii, dar nu știu cum se făcea că mai totdeauna trebuia să împart premiul I ori cu fi ul șefului de post, o jigodie agresivă și limitată care mă fugărea prin curtea școlii strigând: Geluuu purceluuuu... Geluuuuu purceluuuu și care-mi trăgea ghionturi la gimnastică de-mi dădeau lacrimile de furie și neputinţă, ori cu băiatu’ lui nenea primarul, un exemplar bubos și pârâcios, care pășea cu mândrie patriotică pe urmele lu tac-su, om uns cu toate alifi ile, pcr-ist de nădejdie și benefi ciar al unei „rente” lunare, pentru benefi cii aduse în folosul comunităţii! Prin clasa a VIII-a, profesoara mea de română, d-na Huniar, care mă avea la sufl et și care mă fascina ori de câte ori deschidea gura, avea o voce impresionantă și caldă în ciuda unei fi zionomii care n-o avantaja deloc, m-a trimis cu încredere la olimpiada de română, în ciuda protestelor unor odrasle premărite care-și revendicau acest drept, dar care n-aveau nici în clin și nici în mânecă cu tot ceea ce ar fi trebuit să însemne literatura română. Unul dintre subiectele de la olimpiadă a fost unul cât se poate de ciudat: descrieţi în versuri impresia voastră despre Ștefan cel Mare! Și uite așa, vrândnevrând, am scris eu prima poezie, de sorginte patriotică, cu care am și luat un premiu, spre fericirea profesoarei și disperarea colegilor.
La sfârșitul clasei a VIII-a, mi-am luat traista în băţ și am plecat întrun oraș apropiat, cel mai apropiat cu putinţă, la Năsăud, unde, singur cuc, am dat examen la liceul George Coșbuc, unul dintre cele mai renumite din zonă. Dat examen, luat examen, bucurie mare! Naveta cu autobuzul, în fi ecare zi vreo 30 de km dus și 30 întors. Dar parcă n-a fost așa infernal, doar mă obișnuisem cu naveta în primii mei ani de școală când trebuia să parcurg 8 km zilnic (dus-întors), din Tranzbordare – ţinutul de baștină al Vlașinilor și până în Telciu, localitatea în care se afl a Școala Generală. Dar, draga DoDu, haide să nu mă lungesc prea tare. Foaia mea de parcurs a fost una foarte lungă și plină de peripeţii. Cu vacanţele petrecute „în câmpul muncii”, la CAP-ul din Sânmihaiul de Câmpie, apoi ultima treaptă de liceu facută într-un alt oraș, Bistriţa, la vreo 45 de km de casă, Revoluţia făcută cu zb-ul în mână ca să un vină teroriștii arabi cu elicopterele și să distrugă sediul aflat în paragină al unei primării de provincie, cu patriotisme înfl ăcărate: noi tinerii, tineretul liber, schimbare, jos comunismul, cu întâlniri nocturne la sediul ziarului AHA, cu O.C. Hogea investigando activităţile ilicite ale deja nou formatei nomenklaturi, cu idealismele desuete și nopţile albe, cu festivalurile de teatru de la Sângeorz experimentandumi veleităţile actoricești într-un rol de pomină, cu vizitele mele, din ce în ce mai sporadice în zona ţinuturilor natale, apoi Clujul, apoi Bucureștiul. Frecventând Cercul de lectură a lui Ioan Bogdan Lefter sau cenaclul Litere de la Universitate.
Când mi-am depus actele pentru prima bursă, din 5 locuri oferite, obţinusem locul 6! Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-aș fi aruncat o privire pe lista celor acceptaţi, descoperindu-l, cu stupoare, pe unul dintre colegii mei de grupă, un individ absolut insipid, o nulitate în toată splendoarea descriptivă a definiţiei. Sângele meu de moroșan a început să clocotescă. Mi-am prezentat contestaţia, propunând, nici mai mult, nici mai puţin, o competiţie deschisă cu benefi ciarul celei de-a 5-a poziţii de pe listele celor acceptaţi la bursă. Și uite așa, cu mare tam-tam și cu riscul de-a intra în colimatorul apocalipticilor profesori universitari, m-am trezit cu o petiţie în care eram informat că, în urma analizei atente a contestaţiei mele, a fost suplimentat un al 6-lea loc pentru bursele pariziene. Hi, hi, hi! M-am trezit abia în Paris, locul în care mi-am ratat șansa de-a deveni cetăţean francez, pe motive de orbire, înainte de plecarea din ţară având nefericita inspiraţie de-a mă îndrăgosti. Așa că, am dat cu piciorul ofertelor franţuzești și m-am întors la marea iubire care, în marea ei mărinimie și recunoștinţă, m-a părăsit câţiva ani mai târziu în favoarea unui profesor din facultate.
Apoi crize, ani întregi de zbenguială psihotică, alcool, proletarism cu Marius Ianuș prin crâșmele cele mai deșucheate ale Bucureștiului. Și, normal, multe, multe pome. Nimic ieșit din comun, până în ziua în care am întâlnit-o pe Ioana Pârvulescu. Am stat la taclale și, printre alte minimalisme, i-am dat să citească vreo câteva poeme. Nu mă cunoștea aproape deloc, mă văzuse de câteva ori cu ocazia unor evenimente culturale. M-a sunat după câteva zile și mi-a spus că i-au plăcut foarte mult poemele mele și că, dacă n-am nimic împotrivă, ar vrea să le arate unor colegi din redacţia revistei România literară. La două săptămâni de la întâmplare eram invitat la redacţie. După o discuţie directă cu Constanţa Buzea, m-am trezit faţă în faţă cu Nicolae Manolescu. Aproape că mi s-a tăiat respiraţia. Mi s-au înmuiat picioarele de emoţie. Vezi tu, DoDu, eu primisem o educaţie tipic ardelenească în care factorul respect avea o conotaţie aproape mistică. Așa-l vedeam eu pe Manolescu. Un colos! Mi-a strâna mâna, Manolescu, și mi-a spus: tinere, îmi plac versurile astea și dacă n-ai nimic împotrivă aș vrea să le fac o prezentare în revistă. N-am fost în stare să scot nici un sunet, am aprobat, aproape mecanic, bâiguind un fel de răspuns gutural. Apoi, lucrurile s-au succedat cu o viteză ameţitoare. L-am cunoscut pe Traian T. Coșovei care mi l-a prezentat apoi pe Liviu Ioan Stoiciu. Ioan Es. Pop mi-a dat o rubrică în pagina de cultură a Ziarului Financiar, Stoiciu mi-a propus un loc în redacţia Vieţii românești, iar Iosif Naghiu m-a primit secretar administrativ la Asociaţia Scriitorilor din București. Premii, festivaluri de poezie, multe prietenii, primele invidii, primele răutăţi.
Într-o zi, cu pretextul unei invitaţii la un festival de literatură din Belgia, am plecat din nou în străinătăţuri. Am plecat în ideea că de data asta n-o să mai gafez precum o facusem la Paris. După un scurt popas în Franţa, am plecat în Spania. Și n-am mai gafat! Cel puţin, până acum. Tot ceea ce am obţinut ulterior a fost datorat oprimismului meu nativ și spiritului meu de luptă. Sunt și eu, ca și tine, un Don Quijote Rătăcitor, dragă DoDu, un combatant, incisiv cu impostura și intolerabil în faţa mediocrităţii. Cam ăsta ar fi răspunsul meu. Poate că e sufi cient sau poate că nu. Dar asta, oricum, contează prea puţin. În urma mea a rămas doar scrisul. Și nevoia permanentă de a-mi depăși propriile limite. Atât și nimic mai mult.
* Gelu Vlaşin, Don Quijote Rătăcitorul, Editura EIKON, 2009, Cluj-Napoca (fragment)
Cred ca au fost suficiente întâlniri (cam 5-6) la Telciu încât să pot face un bilanţ satisfăcător. La prima întâlnire s-au afişat zgomotos pe 
